Lăsat în grădina cu mere, anume slobod ,
unui mustang, nu-i veni să creadă
în libertate…
Iarba, mult prea crescută, chiar trecută
de coapse –
ascunde trupul, întreg grumazul de ochiul
privitorului de rand…

Omul, zărindu-l adesea alergând
nu-i cunoştea stăpânul, nici pedeapsa lungă
a roibului mustang –
să i se coacă frageda sămânţă, spuneau unii
să-i treacă flacără prin sânge…

Năduşit de-atâta zbenguială
Coama neagră de grumaz se prinse
înroşindu-i-se –
spuma albă se prelinse sărutând pământul
fraged încă…

Grădina cu mere roşii, altoite,
i-ascunde dorul ce-l cuprinse
şi visele din pârga vieţii nicicând
fructificate –
l-ascunde de urgia nopţilor nicicând
înmugurite…

Gardul, nevăzut, delimitându-i zona de acces
spre celălalt drumeag,
îi îngrelează inima şi grea tăcere îl
curinde –
e singur printre poame, atât
de singur…

Prea multă libertare strică! îşi zise:
mă simt bătrân şi copt asemeni ăstor fructe;
frumuseţea coamei de mustang se
stinge –
grădina-i mult prea mare şi urâtu-i
lung…

Ce bogat e plânsul merelor prin roua
fiecărei dimineţi
şi ce sărat e Marele Sărut divin! glăsuieşte-n
vorbe mute –
iar grădina, ca o cruce răstignită,
nu-i răspunde…

Un mustang, prea liber în livada cu meri plină
Aţipeşte din picioare,
ochii larg deschişi zărind
un biet greier melancolic –
Mintea, degrabă îi tresare: “la furnică, la furnică
mi-e salvarea!…

Coama, altădată udă, năduşeala rău plângându-l,
se-ndreaptă şi-n picioare, de cu noapte,
plin de mustul vieţii încă, sângele, în nări, fierbine
vâjâindu-i –
mintea-i s-aprinde:
“am aflat secretul vieţii! greierele, la furnică, boabe cere
Eu, din poame pârguite, foamea o voi ostoi…”

Şi-n ostrovul plin de iarbă, merele din pom căzând,
Liniştiră foamea bietului mustang: crudă şi
Neliniştită-i viaţa, cu rafale reci şi calde
ostoirea –
mărul pârguit şi roşu, poamă ce Stăpânul pedepseşte
dacă frunza o descoperi înainte de apus…

De Olariu Elena