„Stele. Soarele. Universal. Toate sunt creații divine ale lui Dumnezeu. Dar oare sunt singurele? Nu. Omul. Omul este cea mai important creație a Sa. Dar oare, suntem singuri?”
O altă bucată de hâtie zbură la coș.
– Astăzi nu-mi iese nimic cum ar trebui, își spuse ea și ăși lăsă capul pe masă.
Telefonul sună. Se ridică alene și răspunse.
– Da?
– Spune-mi că l-ai terminat.
– Eliza, îmi pare rău, dar nu am reușit.
– De ce?
– Promit că până la marea deschidere va fi gata.
– Adela s-a întâmplat ceva?
– Nu. De ce?
– De obicei termini totul înainte de termen.
– Știu. Zilele astea nu prea am fost în apele mele. Dar, cum am promis, până la marea deschidere va fi gata.
– Uite, pot să mai amân deschiderea dacă vrei.
– Nu, nu. E bine așa cum ai programat-o.
– Sigur?
– Da.
– Bine. Ne vedem puțin mai târziu?
– Sigur.
– Te pup. Pa.
– Și eu. Pa.
Adela închise telefonul și-l aruncă pe pat. Se lăsă din nou în scaun și privi planșa. nu avea nici ce-a mai mică inspirație. Mai erau 7 zile până la marea deschidere organizată de Eliza și îi promisese un tablou special. Privi ceva timp planșa albă încercând să adune idei, imagini dar nimic. Își luă capul în mâini și începu să plângă.
– Nu mai plânge, se auzi o voce.
– Poftim?
Adela își scoase capul și privi în jur.
– Am spus să mai plângi.
Privi uimită la mica creatură care zbura în jurul ei.
– Cine ești tu? Reuși să spună după ce își șterse lacrimile.
– Îmi pare rău că nu m-am prezentat. Eu sunt Odette și sunt paznicul dintre lumea voastră, a oamenilor și lumea noastră, a zânelor.
– Zâne? Cred că glumești! Nu există așa ceva.
– Zici? Atunci cum îți explici prezența mea?
– Cel mai sigur visez.
– Hai să verificăm.
Odette o piscă zdravân de mână
– Au! M-a durut.
– După cum ziceam, nu visezi.
– Atunci, cred că o iau razna, spuse ea ridicându-se din scaun și începând să se plimbe prin cameră.
– Nu, nu o iei razna. Am venit pentru că lumea noastră e în pericol.
– În pericol? Cum așa?
– Lumea noastră se bazează pe inspirația și creațiile oamenilor. Când cineva își pierde sursa de inspirație, așa ca tine, lumea noastră suferă modificări.
– Oh…
– Ce s-a întâmplat?
– Nu știu. Pur și simplu…
– Când ai ieșit ultima oară din casă?
– Mmmm….acum vreo 3 zile.
– Prea mult. Ce-ai zice dacă am ieși puțin?
– Cu tine?
– Da, spuse ea și se ascunse în părul ei. Aranjează-te și ieși afară.
Adela se spuse și ieși. Soarele strălucea cu putere. Lumea mișuna pe străzi, fiecare cu problemele lui. Își îndreptă pașii spre parc.
– E frumos!
– Știu. Natura e frumoasă. Tot ce trebuie să faci e să-ți deschizi sufletul și mintea.
– Nu înțeleg.
– Așează-te pe o bancă. Adela se supuse. Acum, închide ochii și lasă-te purtată de simțuri. Simte căldura soarelui și adierea vântului, ascultă ciripitul păsărilor, simte parfumul copacilor înfloriți.
Își închise ochii și brusc toate simturile se treziseră la viață. Totul în jurul ei se rezumă la natură. Oamenii din jurul ei nu mai existau, doar natura. Își deschise ochii.
– Acum știu, spuse zâmbind. Știu ce să fac. Îți mulțumes, Odette.
– Cu plăcere, spuse ea.
Adela se întoarse zâmbitoare acasă și se puse pe treabă. Eliza o sună de câteva ori, însă nu-i răspunse. Era atât de prinsă în terminarea tabloului, încât lăsă răspunsul pe mai târziu. După trei zile, tabloul fusese gata. Adela răsuflă ușurată.
– Ce părere ai? Întrebă ea după ce ieși din duș.
– E o capodoperă. Prietena ta îl va îndrăgi, răspuse Odette.
– Crezi?
– Da.
– Acum că mi-am recuperate inspirația, ai să pleci, nu-i așa?
– Așa e. Dar mereu voi fi alături de tine. Și, nu uita, explorează natura.
– Îți mulțumesc. Nu am să uit.
Odette dispăru. Adela o sună pe Eliza.
– În sfârșit!se auzi vocea disperată a Elizei. Ce faci?
– Scuze. Am terminat tabloul.
– Serios?
– Da. Dechiderea a rămas la aceiași oră?
– Da. O schimbam dacă nu mă sunai.
– Perfect! Ne vedem acolo.
– Îți mulțumesc!
– N-ai pentru ce.
Zilele trecură și marea deschidere veni. Adela se aranjă, împachetă tabloul și plecă. Ajunsă acolo îi înmână tabloul.
– Îți mulțumesc încă o dată, spuse Eliza.
– Cu plăcere, spuse Adela.
Eliza desfăcu tabloul și îl puse în spațiul special păstrat pentru el. Era superb. Toată lumea rămase uimită de frumusetea tabloului.
– Adela, te-ai întrecut pe tine însăți.
Adela zâmbi ușor și admiră tabloul.
„Poate într-adevăr, printre noi oamenii, mai există și alte ființe pe care ochii noștri nu îii poate vedea. Dar dacă ne- am deschide mintea și sufletul, oare le-am putea vedea?”

De Ardeleanu Georgiana