Oare cât este ceasul?… Am ajuns mai repede. Întotdeauna eu ajung mai repede, măcar de aş fi o bună maratonistă m-aş bate pentru primul loc cu profesionişti. Dar eu, eu sunt spectatorul, ăla ajuns cu sucul şi sandwich-ul în buzunar, ocupat de găsirea cel mai bun unghi asupra linie de sosire pentru învingători.

Da, îmi place să fiu prima, îmi place să îl văd pe “el” cum vine spre mine cu paşi ce s-au poticnit putin de zâmbetele instante ale primei atingeri de priviri. Acel izvor suav de bucurie ascuns la colţurile buzelor îmi gâtuieşte respiraţia. Tresar involuntar în adâncimea ochilor lui ce-mi leagă simţurile într-un sărut vizual, anticipator, palpabil… In privirea lui văd stelele cum se aliniază într-un colier de perle norocoase, înveliş protector al galaxiei visurilor  mele… Claxoane, şoferi nervoşi, realul va pieri într-o lume paralelă plină de lucruri neglijabile… Momentul acela… primăvară…

Primăvară?… Brrr… mi-am tropăit picioarele să alung amorţeala din vârful degetelor şi mi-am întors faţa spre soarele orbitor, bun doar de reclamă estivală.  Degeaba caut să mă încălzească…

Este februarie, citesc pe telefon:  14:24…  Mai sunt şase minute până o să apară… Oare cum se pot măsura şase minute în imagini? Dar şase luni?… Atunci era toamnă, alei dezgheţate, raze calde de vacanţă, banca noastră fară strop de zăpadă…

Învăluită de căldura acelei reverii, las prezentul să alunece în vatra amintirilor… Mă văd pe mine stând pe bancă într-o rochie înflorată cu sandalele roşii, frumoase şi rele… mi-au făcut picioarele zob… Le-am  urât linia elegantă ce-mi ascundea  suferinţa… Azi, le-am iertat, chiar le iubesc aşa cum stau în dulap, aşezate parcă intenţionat în primul rând, provocându-mă să mă gândesc la el… la scândurile băncii pline cu plase de cumpărături, la mine, cea de-atunci…

Eram aşezată la marginea a tot ce speram că m-ar putea face mai fericită: o pungă galbenă cu nişte bluze pestriţe, alta cu o cutie de pantofi şi zorzoane, bune pentru accentuarea personalităţii. Iaurturile, biscuiţii şi nelipsita ciocolată stau la rând să-mi potoleasca poftele de viaţă aventuroasă. Şi, bineînţeles, nu uitasem să-mi cumpăr cele două cărţi pentru mărirea activităţii cerebrale însoţite de trei reviste de fashion… păi da, zilele trebuiesc condimentate cu mai multe filozofii altfel rişti să te plictiseşti… oare cum am putut sa reţin toate lucrurile astea inutile?

Oare eu m-aş opri să privesc cu atenţie acea persoană cu o carte pe genunchi, reviste împrăştiate pe jos şi asfixiată de baloane dezumflate din plastic colorat?…

“El” s-a oprit. Nu ştiu ce era în mintea lui.  Părea un fluture prins în lumina unui bec, dansând printre cuvinte previzibile, etalându-şi măiastra zburdălnicie. Iar eu, eu am intrat în joc, aşteptând cu răbdare să pârjolesc pe orcine s-ar apropia prea mult…

–       Aştepţi pe cineva?

–       …

M-am uitat nedumerită in jurul meu, l-am privit pe jumatate hipnotizată de ochii neaşteptat de verzi, blocată de curbura buzelor lui. Oare cu mine vorbeşte?

–       Scuză-mă că te deranjez. Am crezut… Poate tu… Eşti persoana pe care trebuie să o întâlnesc?!…

–       Nu, nu cred… eu nu aştept pe nimeni…

După un zâmbet forţat, binevoitor ca lama unui cuţit, mi-am coborât atenţia pe literele alunecoase bolborosind: La revedere!…

–       Văd că nu mă crezi… Nici eu nu m-aş crede…

–       Îmi pare rău pentru tine, poate, mai în faţă pe alee o să găseşti ce cauţi… Pe mine te rog să mă scuzi.

Am arătat spre carte, mi-am concentrat iarăşi privirea spre rândurile scrise, încercând să evit continuarea acelei   scenete de buzunar plină de replici răsuflate… Aveam nevoie doar de zece minute de interval, să fug cu recuzita…

I-am urmărit cu coada ochiului pantofii ce dispăreau din raza mea visuală bucuroasă că mi-am interpretat rolul cu succes…

Cam atât pot să îmi amintesc din banalul primei discuţii…

A doua discutie, a rămas în ceaţa tabloului unui “el” cu două sticle de suc pe post de flamuri de pace la nici cinci minute de la declaraţia tacită de război…

Acum surâd ca un copil tâmp, mângâind cu privirea suprafaţa diamantată ce acoperă câmpul de război…

14:28, uff…  timpul ăsta este ca o pisică, se înconjoară întotdeauna de nouă vieţi atunci cînd vrei să treacă mai repede… Imaginaţia mea alunecă disperată de la picioarele înghetate spre cărare şi invers, luptându-se  cu nerăbdarea de a plăsmui ceva recognoscibil…

14:29, inima îmi zvâcneşte… “El”  a apărut  cu paşi grăbiţi,  înclinat spre pământ, zgribulit de frig dar pregătit  să întâmpine momentul meu de… Primăvară!…

De Alina P.