S-a făcut tîrziu, e noapte,
Vîntul îmi aruncă-n geam
Picături de ploaie, parcă
Toate eu le cunoșteam.

După ele, intră-n casă
Chipul mamei istovit,
Ce cu dor mă cheamă-acasă,
Să văd lumea ce-am iubit.

S-ascult fîntîna de la poartă,
Care plînge-n taina goală,
Căci cănuța cea cu apă,
Mamei nu-i mai e ușoară.

Să văd pădurea ce cîndva
Avea iarba cea mai verde,
Astăzi, însă,-n urma mea,
Din chipul mamei ea se pierde.

Și cățelului din poartă,
Ce-l goneam în pielea goală,
I s-ar stinge ochii, parcă,
În amurgul trist de seară.

Dar c-o ultimă putere,
Încă-n poartă mă așteaptă,
Ochii lui plini de durere,
Să mă vadă, vor, o dată.

Dar bunica, ce mai face?
Și bunelul, cum se simte?
Vîntul, la geam, brusc tace,
Parcă-ar ține de morminte.

Chipul mamei vrea să plece,
Dar pe ziduri ea mi-a scris:
“Iarba verde, încă, zace
Lîngă-un cîine sur și trist.”