Motto: ”Realitatea este o creație a exceselor, a nemăsurării și a nesăbuințelor noastre”  – Emil Cioran

In-spi-ra-ți-e! Prima mișcare.                                                                            

Sunt capabilă s-o fac! A doua…

Hotărâtă, deschid laptopul și setez o pagină-new document.

Scrisul electronic. Doamne, asta da creație! De la pergament și pană…Hopa! Pană! De gâscă? O, nu! Ghici, ghicitoarea mea; e pană de… inspirație!

Privesc pagina albă ca o sălbăticiune, un prădător la pândă. Inspir adânc adulmecând o idee… Concentrează-te! Concentrează-te!… Încep să vibreze geamurile: Vum! Vum!…  Ole! Am puteri paranormale… O,nu!

– Daneee! Li-niș-te! N-auzi? Helooo! Daneee!

Intru la Dan, fără a mai ciocăni la ușă fiindcă în uraganul de sunete ar fi fost inutil. Vum!Vum!… Jap! Ceea ce văd și aud mă pleznește în plex: Poc! Amețesc! și la propriu și la figurat.

Calm, fato! Nu exagera! Te-ai băbit!

Lăsat pe spate, cu picioarele pe birou, relaxat, cu joystick-ul într-o mână, cu căștile smartpfone-ului îndesate în urechi, Dan discută aprig cu amicul său coordonarea următoarei mișcări a jocului de pe display:

– Atacă băi, la dreapta… Am zis dreapta, băi fraiere, băga-mi-aș… (m-a zărit și se oprește în mijlocul propoziției). Cu un zâmbet candit:

– Da, mama…

Eu, străduindu-mă să fiu foarte serioasă:

– Unu. Te rog să dai volumul muzicii mai încet… gusturile nu se discută, funk-rap vrei, bine, dar nici să deranjezi toți locatarii nu-i corect.

– Da, mama.

– Doi. Limbajul tău nu-mi place. N-ai șapte ani de acasă? (Tăcere) Data următoare să-ți bagi…  economiile la bancă.

– Da, mama.

Mereu același răspuns calm, inconfundabil: ”Da, mama.” Încep să zâmbesc. S-a dus pe apa Sâmbetei lecția mea educativă; sigur îi intră lui fiu-meu pe-o ureche și-i iese pe două, că doar de aia sunt perechi.

– Dane, în zilele noastre, în concordanță cu limbajul vostru, creația supremă – omul, a suferit o modificare majoră. Turul blugilor s-a mutat mai jos, iar organele genitale s-au deplasat în zona bucală. Apropo, știi bancul cu Sfântul Petru?

Nedumerirea lui Dan, mă face să continui: ”Îndrăgostit de-o ”drăgușică” siliconată…”

– Drăgușică, mami?

– Improvizez. Știu că este o inepție. M-au virusat știrile senzaționale de pe posturile tv și tabloide.

– Ohoo, mie-mi place la nebunie sloganul: ”Pentru o viață sănătoasă, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi”. Spune bancul, mami. Ascult! și începe să butoneze mobilul.

Ce dexteritate are! Mânca-l-ar mami de deștept.

Tușesc să-mi dreg glasul și continui:

”Sfântul Petru s-a gândit să-și îndulcească zilele luând-o cu el în Rai. Tâmpițica s-a gândit că-i rost de trai, pomană curată, așa că l-a urmat. La poarta Raiului, pentru că Domnului îi scăzuse vederea, s-a gândit sfântul să-l ducă în eroare. Și-a îndrumat ”drăgușica” să stea goală, în patru labe, să nu scoată vreo vorbă, doar să behăie: Beee, meee…

Se prezintă Petru în fața Creatorului:

– Slăvit să fii, Atotputernicule! Permite-ți să raportez: omenirea se recrează. Transformările sunt incredibil de rapide: clonări, transplanturi, implanturi… Începe behăiala: Beee, meee…

– Ce-ai adus cu tine, Petre?

– Iaca, o capră.

Pipăie Domnul capra, sus, jos, și prin față și prin spate… se scarpină-n barbă, iar mai pipăie… (Capra: Beee… Meee…) Apoi, gânditor, trage concluzia:

– Măi, Petre, ai avut dreptate, mare belea cu omenirea asta, tot ce-am creat, acum e pe dos… iote, capra mea era acoperită cu lână, asta e năpârlită, avea țăcălie în față iar cum e în spate, țâțele erau între picioarele posterioare, iar acum sunt între cele anterioare. Ha! ha ha! Ce ți-e și cu mutațiile astea, adevărată evoluție… ha, ha ha! Încă-o revoluție, Petre!”

Mă uit la Dan. Aștept reacția lui. Pauză! Dan butona de zor telefonul.

Primește un apel și-l deschide agitat:

– Bă, ai răbdare, ți-am trimis sms c-am oră sexuală… ce vrei?

– Ok, Dani. Gata cu educația, vax albina! stric orzul pe gâște… ies afară, sper să-mi găsesc liniștea, inspirația… Pa! Pupici!

– Da, mama.

Îndes ce apuc în geantă, chit că n-am nevoie de toate, dar să fie că nu se știe și închid cu grijă ușa apartamentului. În urma mea, crescendo: Vum, Vuuum…                                                  O, Doamne! O, Doamne, măi Dane!

”La început a fost cuvântul”… Dă-mi Doamne, câteva cuvinte, inspiră-mă… sunt gândurile cu care trec pragul porților sculptate în stejar masiv. Curtea largă e goală. Slujba s-a terminat de mult. Luându-și binecuvântarea, enoriașii s-au răspândit care-ncotro.

Bîrrr! Ce ger!

Iată-mă în pridvor, apoi în pronaos. Liniște!

În dreapta, în rândul de jos, mă întâmpină o mucenică. Are gura mică, mică. Desigur, vorbesc ochii ei…

”De ce ai ochii așa de mari? Ca să te văd mai bine…” Povești!… de adormit copiii. Mai interesanți sunt extratereștrii… mă rog, așa-i descriu cei care au avut ”întâlnire” cu ei; ochi mari și gura mică. Concluzia mea? Gura lor e doar o nișă prin care să le iasă sufletul, dar să revin la realitate…

Lipsește piciorul muceniței! Timpul a estompat culorile, umezeala a înflorit pictura. Minune! Dacă restul trupului n-ar fi încastrat în frescă, mucenița s-ar înclina asemeni unui panou dezechilibrat, gata-gata să se prăvale pe mozaic.

În naos, lumina s-a solidificat în tuburi oblice. Par un ansamblu de căpriori care sprijină nișele îndesate cu vitralii.

Sau poate sunt topogane pentru îngeri…

Dezlipiți de pe zidurile înghețate, sfinții levitează meditând. Sunt la nivele diferite; unii mai sus, alții mai jos, dar cu mult deasupra staturii umane, după aprecierea mea.

Înaintez cu grijă, însă oricât m-aș strădui să merg pe vârfuri, să nu peturb liniștea, tocurile mă dau de gol: tropa-trop!…

”Tropa-trop prin oraș/Șchiopătatul galop/Un țăran și doi cai/Tropa-trop”

 

Slabă speranță să nu mă fac remarcată așa că renunț. Fie ce-o fi! Tocurile sacadat: Tropa-trop, tropa-trop…

Măresc ritmul. Repede și mai repede! Timpul se comprimă. Spațiul rece devine zid sticlos. Înaintez ca un spărgător de gheață. De jur împrejur, priviri dezaprobatoare… Eu forjez: Toate pânzele sus!

Na! Dumnezeule, sfinților li s-au ridicat pulpanele în cap. Asta mai lipsea!

Flutur zâmbetul pacifist spre înalta adunare:

– Scuze! Mă grăbesc! N-am încotro. Am o ”chestiune” personală – între mine și El, completez fraza îndreptând degetul arătător spre cupola bisericii.

Mai am câțiva pași până la altar. Răbdare! Exact sub turla cea mare (a  Pantocratorului), picioarele mi se înmoaie, mai, mai, să cad în genunchi. N-am căzut.

– Mulțumesc, Doamne! abia apuc să rostesc, căci: Țîrrr! Dooong! Dooong! – mă atenționează nervos telefonul mobil. Dooong! Dooong! Sunetul se amplifică și se dublează în ecou. Parcă ar fi clopotele de la Notre Dame din Paris. Musai să-l opresc! Desfac fermoarul buzunarului exterior. Nu-l găsesc! O fi în interiorul genții, poate în buzunarul din dreapta… Nu-i! Poate în cel din stânga… Nu-i! O fi dedesubt… Nu-i! O fi… Dumnezeule, doar n-o fi… Poliția la ușa mea! La gândul acesta, fac stânga-împrejur. Nas în nas, mă poticnesc de părintele Gerasim. Dacă era mai pirpiriu cu siguranță îl doboram, dar cum să răstorn un munte de om?

O voce de bariton se înalță spre bolți, rămâne în suspans o clipă, apoi se prăvălește peste mine, gârbovindu-mă:

– Nu prea v-am văzut pe aici…

Cu pleoapele coborâte, pot să răspund la două încălțări numărul 47?

Ridic privirea.

– Nici eu părinte… vorbește solitară, gura mea. (Rațiunea era dusă cu gândul, braț la braț, spre casă.)

Afară, telefonul uită de mine și eu de el. Mă ia în primire gerul ciupindu-mi obrajii. Îmi ridic gulerul, îmi îndes căciula pe frunte și…

Acasă!!! Valea!

Gândurile cele mai negre mă biciuiesc, mă mână din urmă. Alerg. Sunt ca un animal hăituit, o pradă în pragul disperării. Abia respir. Halal prădător!

Gâfâind, caut cheia să deschid ușa apartamentului. Nu-i! Sigur, geanta mea e o gaură neagră; Intră de toate și nu mai găsești nimic! Apropii urechea de ușă. Mă așteptam să aud voci interogându-l pe Dan. Nimic! Liniște! Apăs butonul soneriei: Ding-dong! Ding-dong!… Nimic!

Paranoic sun, iar și iar: Ding-dong! Ding-dong!… Ding-dong! Ding-dong!… Ding-dong! Ding-dong!…

Doamne, n-am aer!

Într-un târziu, se deschide ușa. Somnoros, mă întâmpină Dan:

– Da, mama… și-mi face semn cu mâna, poftindu-mă în casă.

Eu, stană de piatră. Nu pot face nici măcar un pas. M-am blocat. N-am glas. Zâmbesc prostește.

Derutat, Dan se holbează la mine.

Mintea îmi șoptește, silabă cu silabă, cuvântul salvator: Ex-pi-ra-ți-e!                                                                                                      Răsuflu: Ufff… și toate gândurile negre își iau zborul: Fîl-fîl… fîl-fîl…

 Dumnezeule, pot respira liniștită!

În pragul ușii, inspir și expir profund, ridicând și coborând brațele: Unu… doi… unu… doi…

– Mamă, intri per pedes sau vrei să zbori?

De Mihaela Suciu