Prima dată am cerşit.
Timpul.
Vestalele tăcute ale antichităţii nu au putut fi mai umile
decât ruga mea.
am implorat întâi cu voce tare să fiu sigură că sunt auzită
mai apoi am tăcut, făurind cuvinte în gânduri – porumbei liberi să zboare oriunde
în căutarea timpului.
Şi n-am primit…
Apoi, am încercat să-l cumpăr.
Timpul.
cu bani grei şi nenumăraţi
jefuind comori neştiute de nimeni şi aflate pe când mă împiedicam
toamna
printre ruine cu gutui albastre de neculese la timp.
Şi n-am primit…
Ultima dată m-am hotărât să-l fur.
Timpul.
am ascuns toate clepsidrele sub un bolovan.
nu puteai să-l muţi decât invocând regrete, blesteme şi furtuni
toate împachetate în dantela veche a bunicii cu miros de mere coapte.
am acoperit toate orologiile cu pânză ţesută cu fir gros
ca noaptea neputinţelor mele, ca sărăcia rugăciunii mele
(nu mai ştiu să mă rog adevărat).
Şi n-am primit…
Învinsă – am fost de-un cuc pribeag
ce cânta aproape de locul unei foste păduri verzi.

De Cîmpean Camelia – Maria
toamnamea.blogspot.com