Să vă explic cum văd eu realitatea. Ȋntr-un fel viaţa. Cu excesele, cu nemăsurarea şi cu nesăbuinţele noastre.

Un om ia o pietricică şi o aruncă la ȋntâmplare ȋntr-un râu. Pietricica pică ȋntre două pietre mai mari. După un timp ȋşi dă seama că acestea o ocrotesc şi au grijă de ea. Curentul râului nu este foarte puternic sau cel puţin nu ȋl simte sub protecţia lor. Observă ȋn jur şi alte pietricele, alte pietre, unele mai mari, altele mai mici. Vede apa limpede şi cum prin ea pătrunde lumina. Nu ştie de unde vine acea lumină, dar nici nu o interesează.

Şi totuşi timpul trece, până ȋntr-o zi când omul acela care a aruncat pietricica ȋn apă bagă mâna ȋn râu şi scoate pe rând pietrele care aveau grijă de ea. Nu ȋntelege ce s-a ȋntamplat şi unde i-au plecat protectorii săi. Un sentiment ciudat şi cu totul nou o ȋncearcă: se simte singură şi a nimănui. Nu ȋnţelege cine e omul acela, cum nu a ȋnteles cine e nici când a introdus-o ȋn apă pe ea. Practic el i-a dat naştere şi acum ȋi răpeşte tot ce avea. Dar viaţa ei merge ȋnainte. Ȋncepe să simtă curentul greu al râului. Deja nu mai este ȋn acelaşi loc. A ȋnceput să se mişte din loc. Rostogol câte un pic, câte un pic păşeşte ȋn alte locuri ale râului. Vede alte creaturi care până acum nu a avut ocazia să le vadă, observă pietre din ce ȋn ce mai mari cu forme ciudate, unele plăcute, altele nu. Dar de ce este curentul acesta, destinul acesta aşa de puternic? Se ȋntreabă şi nu ȋşi poate răspunde. Se gândeşte mereu la pietrele ei şi la om. Judecata nu o ajută. Este hotărâtă şi vrea să ȋnţeleagă ce se petrece ȋn jurul ei.

Un peşte urcă ȋn susul râului. Oare tot omul l-a creat şi pe el? Şi de ce nu se lasă purtat de curent ca şi mine? Pietrele i-au spus că râul are un izvor şi acolo este răspunsul a tot ce ȋi ȋnconjoară. Pentru că de acolo vine totul: apa şi curentul acesta, pietrele, peştii. Şi ca omul care i-a creat când o să-i ia din apă, ȋi va duce ȋnapoi la izvor. Poate că asta caută peştele. Vrea să ajungă la izvor şi să ȋşi vadă familia pe care nu o mai are. Dar ştiu că e drum lung până la izvor şi nimeni nu a ajuns la el.

Oricât ar ȋncerca pietricica să se ȋntoarcă ȋmpotriva curentului nu reşeşte, şi se lasă purtată de acesta ȋn continuare. Sunt zile ȋn care nu vede lumina, zile ȋn care nămolul o acoperă şi nu poate să iasă de sub el. Se simte foarte rău. Dorul o cuprinde şi mai mult. Nimeni nu o ajută. Curentul o scoate totuşi din nămol, o aruncă prin nisipuri neprietenoase. Este lovită de alte pietre mai mari care trec peste ea fară milă. Ȋntâlneşte din când ȋn când şi pietre bune, care au pietricele.. acestea nu ȋi fac nici un rău. Ȋn drumul ei a văzut de multe ori cum cineva aruncă pietricele ȋn apă, iar alteori bagă mâna şi scoate pietre. Totul se repetă la nesfârşit şi se ȋntâmplă la fel cum i s-a ȋntâmplat şi ei.

Pietricica află lucruri noi de la celelalte pietre. Se spune că există locuri şi mai rele ca acesta. Sunt râuri mai mari care au curentul mult mai puternic şi fac viaţa pietrelor şi mai urată. Că râurile se varsă ȋn lacuri sau oceane. Cine a avut norocul să fie aruncat ȋn lac sau ocean este o piatră norocoasă. Pentru că ȋn lacuri sau oceane nu este curentul aşa rău ca ȋn râuri. Ȋn lacuri e mai bine, este totul liniştit, stai ȋntr-o apă adâncă şi nimeni nu te deranjează. Şi ȋn oceane este bine. Acolo stau cele mai bine văzute pietre şi duc cea mai bună viaţă. Dar totuşi apa este sărata. Deci o viaţă sărată nu este chiar aşa bună ȋn comparaţie cu apa dulce din lacuri şi râuri. Există pietricele care au ajuns din râuri ȋn lacuri sau oceane. Ȋn acest moment asta ȋşi doreşte şi pietricica. Vrea să ajungă ȋntr-un lac. S-a săturat de viaţa urâtă, plină de nămol şi zile ȋntunecate. Avansează din ce ȋn ce mai mult prin râu, dar lacul tot nu se vede.

***

                  După mulţi ani pietricica a devenit piatră. Are o altă piatră alături şi două pietricele ale lor de care au grijă. Le protejează de curentul puternic al râului. Cât de mult a ȋncercat să ajungă ȋntr-un lac nu a reuşit. Ȋnsă nu este dezamăgită. Se simte fericită acum.

Cam aşa văd eu realitatea, deşi pietrele probabil se ȋnşeală ȋn privinţa omului, ȋn privinţa izvorului şi nu privesc cu adevărat acolo unde ar trebui să privească. Dar nu au cum să ştie cum nici noi nu avem cum să ştim ceea ce nu cunoaştem.

De Coman Florin- Marius