A crede în Dumnezeu

Nu ştiu dacă există zece milioane de îngeri şi nouă milioane de diavoli, ştiu numai că Dumnezeu se cîştigă prin muncă !
Pe Dumnezeu îl meriţi numai dacă îl construieşti pe cont propriu, dacă nu te leneveşti într-o credinţă dulceagă, pentru a scăpa de frică !

Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc în credinţa mea!

Dumnezeu este Calea, Adevărul şi Viaţa numai după ce ai înfruntat frica absolută !
Dumnezeu nu se poate mişca dacă stai smirnă în el !

Mă smulg din strînsoarea amorţelii colective şi mă eliberez într-o singurătate absolută, orfan de supranaturalul unui creştinism de uz intern:

nu a existat nicio Revelaţie !

Dar faptul că merg pe stradă şi primesc pietre şi bastoane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrînceşte să cred că Revelaţia a existat, ca Elucubraţie absolut necesară în evoluţia conştiinţei, că totalitatea existenţei este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire şi face din adevăr o Revelaţie de mîna a doua, o chestie mediocră, o terfeleală.

Orice fel de limbaj aş folosi, de Revelaţie tot nu scap, dar nici ea de mine.
Numai aşa pot să intru şi să ies din ea cînd vreau, să-mi pun cenuşă în cap şi să strig acestei Judecăţi de Apoi:

nu vreau să fiu un credincios care crede pentru că crede, nici un credincios sfîşiat de credinţă, care îi adaugă lui Dumnezeu complexele îndoielilor sale, în vreme ce credinţa rămîne doar un instrument pentru a scăpa de ele, o sfîntă agitaţie psihomotorie !

Acum, răstignit între huiduielile mulţimi şi un cosmos demenţial, cred pentru că m-am călit în necredinţă,

la apogeul necredinţei mele, mă simt liber şi voios în Dumnezeu !

Dar, Doamne, sînt un răstignit fără margini,
Un infractor singur, fără acuzare !

De Sorin Vanatoru