Trecutul nu mai inseamna mare lucru- este o casa in care obisnuiam sa locuiesc si pe care am lasat-o in urma, nu fiindca nu o puteam intretine, ci pentru ca nu mai corespundea nevoilor mele…Nu am decis sa locuiesc toata viata intr-un acelasi timp si spatiu in care sa-mi ingrop deciziile, visele; am hotarat, din contra, sa nu depind de astfel de mofturi si comoditati. Nu caut o “casa” cat mai sofisticata, nu am de gand sa-mi investesc energia intr-un viitor stagnant. “Casa” in care voi locui va fi temporara, nimic stabil; un prilej de-a popsi in cu totul alte directii decat pornisem initial. Daca am ales o directie, nu inseamna ca nu pot alerga in ambele sensuri; nu vreau ordine, viitorul este mult prea incert ca sa-mi permit sa pierd timpul cu planificari. Oricum, daca ar exista un plan, ar trebui continuu modificat dupa ‘micile’ improvizatii pe care le impune timpul. Acesta, in delirul sau obsesiv spre acel ‘ceva’ din viitor, acopera ce este paraduit de rugina anilor si descopera ce-a fost ascuns atata timp de fundamnetele atator indoieli.

Nu ne putem infunda la nesfarsit in miturile ‘calatorului prin timp’; cred ca nimeni nu accepta in sinea sa o astfel de limitare si autosubapreciere- nimeni nu se poate injosi in asemenea masura, incat sa-si taie aripile inainte de-a zbura macar o data. De ce am fi numai calatori intr-un joc in care avem sansa de-a-i schimba regulile?
Trecutul niciodata nu ne va multumi, nu ne va satisface asteptarile din prezent, fiindca in prezent lipsesc circumstantele, lipsesc obstacolele. Ne confruntam doar cu rezultatele. Cautam disperati in trecut ceva de care ne putem agata, izolandu-ne de un aici si acum si mai dezolanti. Nu avem de ce sa ne acuzam pentru trecutul nostru; a fost si nu va mai fi- una dintre cele mai mari greseli pe care le fac adesea oamenii este incredintarea ca ceea ce-au facut este gresit. A gasi scuze este o permanenta cale de-a evita schimbarea, de-a evita sa renunti la lacrimi si sa infrunti ce-a ramas. Daca ai pierdut o lupta, nu inseamna ca ai pierdut tot razboiul; daca ti-ai pierdut increderea, nu inseamna ca ti-ai pierdut speranta, daca ti-ai pierdut zambetul, nu inseamna ca ti-ai pierdut fericirea. Nimic trecator nu este suficient de bine fundamnentat incat sa-l lasi sa aleaga pentru tine.

Uneori, insa, ne e parca imposibil sa renuntam la regrete; le lasam sa dezvolte o boala ce incepe sa ne macine psihicul din toate partile. Ne legam de un atunci si acolo ce ne izoleaza de un aici si acum, la care renuntam definitiv. Suntem izolati ca niste bolnavi contagiosi intr-o sala de operatii, in care asteptam, rabdatori, dar nu vine niciun medic. Asteptam sa ni se dea ceva, atunci cand noi nu vrem si nu cerem nimic. Viitorul ne pazeste in sala de asteptare, gata sa intervina daca noi i-am cere ajutorul. Dar noi nu-l cerem, fiindca nu intelegem ca el ne poate elibera de povara regretelor, a indoielilor, a supararilor si lacrimilor pe care le ascundem. Le ascundem insa sub un perete transparent al emotiilor…

Nu putem stinge un foc privindu-l cum se inteteste. Viitorul ne ofera sansa de-a gasi solutii, de-a remedia lucruri, de-a ne regasi ‘Eul’ pe care l-am pierdut. Ne ofera sanse, dar nu le cere nimeni; scuzele si lacrimile nu sunt ceea ce acesta asteapta de la noi. Asteapta sa gasim solutii, iar el sa ne creeze circumstante in care sa le testam; asteapta sa incercam…schimbarile nu se produc in general imdeiat…si timpul are nevoie de timp…dar se produc treptat. De multe ori, insa, noi cerem timp, dar nu facem nimic cu el, doar il risipim in lipsa noastra de sens, de motivatie. Cersim si furam energie de la Univers, fara a investi in ceva aceasta energie; in loc de-a o lasa sa recircule, o inchidem egoisti in propriile seife de indoieli si neimpliniri.

De Ene Carla-Maria