Virgula – o maladie ?
Avalanşa de scritori, a intelectualilor, care din lipsă de ocupaţie îşi eliberează spiritul măcinat de frustrare, de nemulţumire, dacă nu chiar de angoasa specifică, am putea spune, tumultuoaselor vremi în care trăim este de bun augur. Dar ce ne facem cu Măria Sa VIRGULA…!? Căci se pare că ne invadează pur şi simplu. Nu mai ţine cont de regula învăţată în şcoală şi răsare te miri unde, dă pe dinafară, ce mai, nemaiţinând cont de reguli ştiute cu siguranţă cândva de scriitori de altfel talentaţi. Am stat şi am analizat care ar fi expilcaţia proliferării acestui fenomen abominabil în lucrări care fac de altfel cinste autorilor şi am realizat că se pune acest semn de punctuaţie onorabil (sic!) în funcţie de intonaţie, de pauza din vorbire, pauza de respiraţie chiar, fără nicio legătură cu locul unde i s-ar cuveni sintactic. Vă dau un exemplu aleatoriu, care de altfel mi s-a părut intolerabil: virgulă între subiect şi predicat…No comments!
Aşa se face că nu de puţine ori lucrări altfel inspirate, valoroase chiar, au de suferit printr-o punctuaţie eronată. Mărturisesc că datorită acestui handicap mi s-a întâmplat chiar să întrerup lectura unor cărţi pe care reluându-le apoi şi făcând abstracţie de greşelile de punctuaţie să realizez că suferă numai din cauza acestora. Păcat…!
În goana avidă după căştig editurile nu angajează profesionişti care să corecteze, ci se limitează la redactarea ad literam a materialului propus de către autor, ba de cele mai multe ori îl primesc gata redactat pe computer printr-un simplu e-mail de neavizaţi într-ale limbii române, cel mai adesea de tineri care au trecut prin şcoală „ca gâsca prin apă”, să ne fie cu iertare…Dacă au dexteritatea de a redacta un text li se pare că e suficient, iar creatorul din bună-credinţă apelează la serviciile lor.
Nenorocirea este însă alta. Editurile nu cheltuiesc bani şi cu un amărât de profesor, mai ales dacă s-a inventat minunata găselniţă „tipărit în regie proprie” ce le absolvă de orice responsabilitate. Nici că se putea afla o mai bună metodă a acestora de a se spăla pe mâini din capul locului. Dacă autorul este răspunzător, înseamnă că editura este curată ca lacrima în cazul unei eventuale „lăcrămaţii” sau critici, dar niciun editor nu-şi pune problema că pe termen lung aceasta atitudine de „lasă-mă să te las” îl va costa scump, foarte scump.
Se profită de faptul că suntem prea săraci şi tocmai de aceea
suntem jupuiţi fără scrupule şi de câtimea de bănuţ strâns cu trudă pentru satisfacerea unui capriciu până la urmă. Că nu se mai citeşte, nu se cumpără, cu atât mai puţin lucrările unui anonimus, asta e altă căciulă. Vanitatea, orgoliul nemăsurat îngroaşă punga editorilor isteţi.
Aşadar, stimaţi confraţi, este necesar să fim mai circumspecţi, să ne informăm care editură este întradevăr serioasă. Dar, precum spuneam, sărăcia ne împinge să publicăm ieftin şi prost….Căci editurile care cer un preţ rezonabil sunt second hand. Fără glumă! Iar dacă ele sunt astfel să nu ne surprindă că şi lucrarea, cartea noastră, va fi aşijderea.
Atenţie deci mâzgălitorilor asemenea subsemnatului. Când vă hătărâţi să publicaţi o carte, consultaţi din start un profesor care să vă corecteze lucrarea, altfel riscaţi să scoateţi la lumină o perlă într-un înveliş de carton şi e păcat. Mare păcat. Şi de talentul şi de munca depusă.
De Elena Agiu-Neacşu