Nisipurile s-au deschis flămânde,
Şiruri prelungi de scorpioni le-au spintecat,
În drumul lor spre oazele plăpânde,
În care caravane au campat.

Valuri fierbinţi acoperă-n perdele
Orice mişcare, izolată-n noaptea grea,
Pierdut în vraja piramidelor rebele,
Te-ntrebi unde e luna când nevoie ai de ea?

Ţipete stranii şi răscoliri de lupte,
Îngheaţă sufletul şi-l împietresc,
Din alte lumi par zgomotele rupte,
Se-apropie şi ştii că nu te ocolesc.

Cămila, scurt tresare lângă tine
Şi călăuza pare c-a pierit demult,
Să urli-n întuneric şi ţie parcă-ţi vine
De n-ai simţi acut, pericolul ocult.

Când animalul rage înnebunit de spaimă,
În piramide trupul încerci să-ţi ocroteşti,
Uitând că fiecare din ele are-o taină,
Ce trebuie s-o afli de vrei să mai trăieşti.

Mumii în sarcofage, te lasă fără voce,
Capcane-n labirinturi, tot pasul ţi-l pândesc,
Statui cu chipuri hâde-ncruntate şi atroce,
Nemulţumite-n faţă, ca un blestem privesc.

Ce-ai căutat acolo, te macină-ntrebarea
În zbuciumul agonic ieşirea de-a găsi.
Ca o lumină rece, te-nvăluie uitarea
Şi-n prăbuşirea scurtă, de tine nu mai şti.

Într-un târziu, când noaptea s-a risipit fugară
Şi ochii dureroşi spre lume s-au deschis,
Ai înţeles deodată, realitatea clară
Că toată agonia, n-a fost decât un vis.

De Mihaela Rascu