De când mă știu mă tot întreb ce contează și ce nu în viața asta. De ce sunt aici și ce ar trebui să fac, ce mai știu e că nu sunt singura care-și pune întrebările astea stupide, dar atât de esențiale supraviețuirii noastre ca indivizi raționali.
Când eram mică îmi doream jucării, multe jucării, totul se învârtea în jurul acelor marionete fără viață. Ele mă făceau fericită,dar și nefericită când nu primeam ce doream. Mai târziu am observat că toți cei din jurul meu sunt interesați de cum te comporți de cât râzi și de cât de popular ești. Mi-am dorit și eu să fiu pe placul tuturor și am început să mă schimb, am început să am prieteni și am renunțat la jucării. Însă puțin timp mai târziu am văzut că popularitatea se baza mai mult pe aspectul exterior, așa că am început să am grijă de mine. Mi s-a spus că sunt frumoasă, urâtă, mi s-a spus că am un corp frumos sau că sunt grasă. Mi s-a spus că am un zâmbet minunat, dar și că zâmbesc fals, am auzit că am ochi frumoși, dar și că sunt stinși și fără culoare.
Acum că am ajuns aici, azi, nu-mi doresc nimic din ce mi-am dorit sau am avut în trecut. Mi-a luat 18 ani să realizez că am alergat atâția ani după iluzii și minciuni. Mi-a luat atâta timp să-mi dau seama că ochii mei n-au nimic rău în ei, că eu sunt eu și nu pot fi nici frumoasă, nici urâtă, nici slabă, nici grasă, tot acest timp pierdut pentru a realiza că tot ce am cu adevarat și neschimbător este afurisitul ăsta de suflet din mine! Că sufletul nu ți-l pot vedea decât foarte puține persoane și îl apreciază și mai puține.
Mi-aș fi dorit să fi gândit tot timpul ca acum, poate aș fi avut sufletul la fel de mare ca greselile pe care le-am făcut sau poate nu.
Oricât de adaptați ne credeam sau oricât de neînfricați, tot se găsește ceva care ne dă o stare de înconfort și incertitudine. Nouă ne e frică doar de incertitudini. Ne e frică atunci când nu știm dacă suntem cu adevărat iubiți, de asta suntem neliniștiți. Ne e frică de ce se poate întâmpla, de asta premedităm tot timpul și ne facem scenarii imaginare. La fel e și cu frica de întuneric, îți este frică pentru că nu știi ce se află dincolo! De aici frica ta de Dumnezeu?!
De asta suntem dependenți de cunoaștere, de asta ne e frică de viitor și ne este atât de drag trecutul!
Ce noroc că sufletul nu îmbătrânește!
Se spune că fiecare are o comoară în suflet, unii au grijă de ea, alții o risipesc inutil. Analizând complexitatea cu care sunt construiți oamenii mi-am dat seama că bogăția materială este cea mai slabă și mai incertă avere! De câte ori nu ne-am dorit ceva material, iar după ce l-am obținut și folosit, uzat fiind ne pierdem interesul pentru el sfârșind prin a-l pierde. Acum făcând o paralelă închide-ți ochii și deschide-ți inima, străluceşte?!
Amintește-ți primul cadou de Crăciun sau primul sărut,primul zâmbet adus pe chipul cuiva, sunt încă acolo, nu-i așa, la fel de vii chiar dacă au trecut anii peste ele!
Asta trebuie să înțelegem noi, că trăim pentru a colecționa amintiri!
Cu toate că toți luptăm pentru bunăstarea materială, nu uita să faci ceva pentru comoara din tine, ea nu e niciodată prea plină, nu te face egoist si mai ales, e singura care nu-ți-o poate lua nimeni!
Tu ce ai făcut pentru comoara ta?!
Nu am vrut niciodată banii cuiva. Cu atât mai puțin m-au bucurat cadourile, lucrurile altora.. Mi-au plăcut mereu lucrurile simple cum ar fi să fredonez într-o zi o melodie și tu să mergi să ii dai play pe youtube sau să plec în oraș fără portofel, iar tu să fugi după mine să mi-l aduci, sau să-mi asculți porcăriile înainte de culcare, fie că mă plâng de acea zi sau sunt fericită.
Din toate punctele de vedere cel mai mult apreciez când o persoană caută rezolvare la o problemă de a mea.. Chiar nu mi pasă dacă reușește sau nu să o rezolve, dar mi se umple sufletul de bucurie când stiu că exist în lumea unei persoane și că însemn ceva.
N-am avut niciodată nevoie de lucruri, ele vin, pleacă, se uzează sau pur și simplu se pierd, dispar, ca oamenii! Însă sentimentele și amintirile îmi vor rămâne mereu în suflet, asta iau cu mine, asta e averea mea cea mai de preț!
Tu ce apreciezi în viața asta?! Ce-ai zice să te scot la un suc?! Ohh! Mă ierți..la valoarea ta..poate vrei să te scot la un suc pe Lună?!
Oare o să scap vreodată de întrebările astea idioate din capul meu? Sau o să stau întinsă cu fața în sus, cum fac și acum de altfel și o să mă întreb cine dracu îmi mai aduce flori în Decembrie și de ce nu se stinge lumina aia noaptea, chiar nu mai face nimeni economie în ziua de azi?
Ohh! Dar pe mine mă vor incinera si mă vor lăsa în adierea vântului, atunci fiecare fir de cenușă va avea milioane de întrebări.
Sfârșit!

De Laralei