A  fost  odată  ca  niciodată.

Și  ce  dacă  toate  poveștile  încep  așa?

Și  povestea  mea  e  una  obișnuită,  o  poveste  de  iubire,  de  noroc  și  nenoroc,  cu   lacrimi  și cu   zâmbete,  așa  după  cum  e  datul  la  povești…

A  fost,  deci,  o  dată  ca  niciodată,  fiica  cea  mică  și  răsfățată  a  bătrânului  Crivăț.  Se  ivise  pe  neașteptate,  târziu,  târziu  de  tot,  când  cei  trei  fii  –  Ger,  Viscol  și  Îngheț  –  erau  deja  așezați  la  rosturile  lor,  veghetori  vajnici  la   bunul  mers  al  zânelor  Anotimp,  cam  șugubețe  din   fire și  cam  uituce  când  le  venea  vremea  să  domnească  peste  fire.

Zerafina  –  nume  ca  o  încleștare  de  zefir  și  floare,  nume  fără  de  înțeles,  ca  o  sărbătoare  nefăgăduită  și  sosită   tiptil   pe  cărări  lăturalnice,  cu  zâmbete  în  colțul  gurii  și  maci  roșii  în  cosițele  întunecate.

Și  pe  cât  de  noapte  era  în  pletele  ei,  pe  atât  de  mult  soare  răsărea  odată  cu  ea  și  apunea  odată  cu  pleoapele  ei  ostenite  de  joacă  și  de  alint  de-a  lungul  și  de-a  latul  pământului.  Că  nu  i  se  putea  împotrivi  nimeni  de  urgia  bătrânului  Crivăț  care  îngheța  mugurele  crud  pe  ram  sau  cântecul  privighetorii  în  luncă,  în  miez  de  vară,  de  cutezai  să  stai  curmeziș  în  drumurile  iubitei  sale  fiice.

Se  înmuiase  de  tot  bătrânul,  sufla  doar  la  vederea  lacrimilor  de  pe   obrajii  Zerafinei,  de  se  închinau  bieții  muritori  și  nu  mai  înțelegeau  nimic.

Sfat  mare  au  ținut  frații  mai  vârstnici  și  mai  înțelepți  și  au  hotărât  să  o  mărite,  să  se  așeze  la  casa  ei,  femeie  cuminte  și  supusă  cu  bărbat  și  copii,  de  s-o  putea.

Călcâiul  Zerafinei  se  înfipse  adânc  în  prag:

• Bine,  o  fac,  dar  cu  cine  vreau  eu!  Altfel,  vă  veți  topi  toți  ca  roua  dimineața  și  va  dispărea  rostul  vostru,  cu  iarnă  cu  tot,  de  pe  suprafața  pământului!

Și  cine  să  fie  alesul?

Cale  de  șapte  văi  și  șapte  dealuri,  aproape  de  cușma  lumii,  viețuia  un  uriaș. Cu  ochi  adânci  ca   necuprinsul,  tăcut  și  mândru  ca  stânca  din  care  era  croit,  o  privi  ciudat  și  încuviință  scurt,  neînțelegând  nici  acum  pe  deplin   ce  căuta  mândrețea  de  fată  în  pustietatea  lui.  Dăduse  târcoale  săptămâni  la  rând  pe  potecile  lui,  pândind  ca  un  vânător  și  săltând  ca  o  căprioară  speriată  ori  de  câte  ori  se  apropia  de  ea.  Şi  acum  o  privea   el  speriat  –  era  femeia  lui,  darul  picat  pe  neaşteptate  şi  pe  necerute,  probabil    o  răsplată  pentru  cine  ştie  ce  merite  ascunse  în  adâncimile  înaintaşilor  săi.

Zerafina  îşi  iubea  bărbatul  cu  tot  sufletul,  cu  toate  visele  şi  cu  toate  dorurile  de  pe  pământ  –  şi  cum  altfel,  doar  mutase  munţii  pentr  a-l  afla!

A  zidit  uriaşul  casă  mare  şi  frumoasă  şi  Zerafina  a  împodobit-o  cu  lumină  şi  veselie,  iar  cântul  ei  răscolea  şi  vindeca  deopotrivă.  Îşi  aştepta  bărbatul  cu  flori  sălbatice  albe  în  cale,  îi  inmiresma  nopţile  cu  viorele  strivite  în  pletele-i  de  smoală,  alinta  bucatele  lui  cu  şoapte  de  iubire  şi  descântece  străvechi  de  alean  şi  dor.

O  singură  durere  se  cuibărise  adânc  în sufletul  ei:  uriaşul  era  tăcut,  mereu  tăcut.  Încuviinţa tot  ce spunea  şi  ce făcea ea,  nu-i  ieşea  din  cuvânt  nici  cu  privirea,  dar  nici  nu  scotea o  vorbă.  Zerafina ar  fi  vrut  să-l  asculte,  să  râdă  la  glumele  lui,  să-i  povestească  seara  despre  drumurile  lui  şi  despre  cei  pe  care  îi  întâlnea  în  fiecare  zi.  Avea  ea  grijă  să  ştie  pe  unde-l  purtau  cărările  şi  cu  cine,  dar  îi  lipseau  serile  de  taină  şi  sporovăială  în  faţa  vetrei  încinse  de  bucate şi  plăcinte  din  casa  părintească.

Dar  uriaşul  nu  ştia.  Trăia  şi  se  minuna  de  norocul  lui,  nu  scotea  o  vorbă  de  teamă  să  nu  se  rupă  vraja  asta  sau  ce-o  mai  fi  cu  minunea   de  femeie  care  era  a lui,  numai  a  lui  şi  pentru  care  ar  fi  scuturat  pământul  ca  pe  o  năframă  şi  ar  fi  netezit  munţii  cei  mari  şi  aspri  cu  o  singură  zvâcnire  a  palmei  sale  bătătorite de  muncă.

Zerafina  şi-a  ferecat  durerea  şi  a  cântat  şi  s-a  alintat  şi  a  cutreierat  senină  prin  coclauri  cunoscute  sau  nu,  în  căutare  de  flori  şi  ierburi  vindecătoare. Aştepta  răbdătoare  semnele  că-i  vrednică  să  devină  mamă,  aşa  cum  o  învăţase  bunica  ei,  înţeleapta  tuturor  ştiutelor  şi  neştiutelor  de  deasupra  şi  de  dedesubtul  pământului.

Prea  multă  fericire  la  un  loc se  pare,  însă,  că  răstoarnă  lumea  asta  strâmbă  şi  nedreaptă,  îi  strică  mersul  şi  rostul  necunoscut  de  noi,  rătăcitori  supuşi  şi  orbi   pe  drumuri  trasate  cu mult  înainte  de  răsăritul   veţii  fiecăruia.

Buimacă  de  soare  şi  de  iubire,  de  copilul  adormit  în pântecele  dornic  de  viaţă  nouă,  Zerafina  a  răsturnat  fiertura  de  leac  peste  focul  de  sub  pirostrii.  Lacom,  perfid  şi  crud,  focul  a  mistuit  într-o  clipită  căsuţa  poveştii  lor  şi  i-a  răpit  mugurele  de  viaţă  atât  de  aşteptat  şi  de  dorit.

Hăituit  de  negre  presimţiri,  uriaşul  a  despicat  ape  şi  a  rupt  păduri  în  goana  lui  spre  casă.  Zerafina,  palidă,  fără  cunoştinţă,  cu  mâna încleştată  pe  urciorul  cu  apă  ca  într-o  zadarnică  încercare  de  a  stinge  prăpădul  –  răcnetul  uriaşului  a  cutremurat  universurile  şi  a  încremenit  secundele   păcătoase.

N-a  murit  atunci  Zerafina.  Şi-a   revenit  greu,  dar  n-a  mai  cântat,  n-a  mai  zâmbit,  n-a  mai  alergat  ca  o   mică  vietate  frumoasă  şi  sălbatică,  în  calea  iubirii  sale.  Se aşeza  pe  o  piatră  netedă  în  grădina  casei  noi  pe  care  uriaşul  o  ridicase  pentru  ea  şi  ochii  goi  de  orice  simţire  omenească  se  pironeau  undeva,  departe,  nici  ea  nu  ştia  unde.

Vorbea  uriaşul.  Se  aşeza  în  genunchi  în  faţa  ei  şi  îi  povestea  câte-n  lună  şi  în stele,  câte  pe  cărări  şi  pe  creste  înalte  zărite  sau  intuite…  degeaba.  Se  stingea   scânteia  ei  încet,  încet  şi  sigur,  golind  lumea  de  speranţă  şi  de  lumină.

A găsit  uriaşul  drumul  spre  bunica  înţeleaptă:

• Salveaz-o,  ad-o  înapoi  şi-ţi  voi  fi  rob  pe  veci  şi  ţie  şi  celor  din  jurul  tău.  Îţi  dau  sufletul  meu  să  faci  ce  vrei  cu  el,  dar  n-o  lua  pe  ea!
• N-am, sărman  băiat,  asemenea    Doar  timpul  le  aşează  pe  toate  şi  le  vindecă  pe  cele  care  sunt  rânduite  să  se  vindece.  Celelalte… vin,  luminează  şi  se  sting.

Timpul…  îi sfredelea  creierul  ideea  că  timpul  poate  să-l  ajute….

În  fapt  de  seară,  obosit  de  drumul  lung  şi  anevoios,  uriaşul  sorbea  cuvintele  bătrânului  Timp:

• Timpul  nu  se  întoarce  pentru  nimeni  şi  pentru  nimic,  flăcăule.  Firul  fuiorului  meu  străbate  mii  de  poveşti  ca  ale  tale  şi  nu   poate   nedreptăţi  pe    Zerafina  ta  e  neam  de  vânturi  aprige  şi  tot  ce  pot  face  pentru  ea  este  să  o  las  să-şi  aleagă  teritoriul  şi  puterea  pe  care  o  va  prăvăli  peste  noi,  cei  neputincioşi  în  faţa  stihiilor.
• Şi eu???  Eu  ce  rost  mai  am  pe  lume???  M-am  pomenit  cu cel  mai  frumos  dar  în  braţe,  tam – nesam  şi  acum  mi-l  luaţi  tot  aşa  cum  mi  l-aţi  dat?  Ia-mă  şi   pe  mine  şi  fă-mă  vânt,  să-mi  împletesc  potecile  cu  ale

 

• Şi  dacă  veţi  fi  amândoi  vânt,  crezi  tu  că  vă  veţi  putea  atinge  sau  măcar  întâlni? Altele  sunt  legile  naturii,  alte  reguli  guvernează  ziua  şi  noaptea,  vara  şi iarna,  soarele  şi  ..  Priveşte  mai  departe  şi  mai  gândeşte-te.

 

Ziua  scapără  în  baia  de  raze  calde  şi  prietenoase.  Călătorul  obosit de  potecile  şerpuite  ale  codrului  se  aşează  la  odihnă  pe  o  stâncă  ciudată,  asemănătoare  unui  jilţ  împărătesc,  cu  arabescuri  şi  dantele  de  piatră  pe  margine.  Imediat,  o  boare  caldă,  moale  şi  parfumată  îl  învăluie  şi  îi  leagănă  somnul.  Se  spune  că  cei  care  aţipesc  pe  scaunul  de  piatră  vor  avea  noroc  în  dragoste  toată  viaţa.  Îşi  găsesc  perechea  pe  negândite   şi  nesperat  de  repede,  de-a  pururi  amândoi  în  faţa  vieţii  şi  a  morţii.

Căci  în  ce  alt  mod  ar  fi  putut  uriaşul  să  fie  lângă  iubita  lui  decât  aşteptând-o  statornic  şi  veşnic,  loc  de  odihnă  pentru  vântul  şăgalnic  şi  parfumat,  nerăbdător  şi  obosit    de  colindat?