“Vrei?”
“Nu vreau. Nici acum. Nici aici. Nu vreau aşa. Nu vreau din aceasta cauză şi
nici în vederea acestui lucru.”
Aerul se solidifică. Se cristalizează în forme ascuţite cu muchii lungi. Aceste
forme dure şi uşoare le dai la o parte cu palma, să nu-ţi intre în ochi, să nu-ţi
provoace sângerări. Universul stă ca un tablou curbat în jur şi-ţi place să-l
întorci cu josul în sus şi cu susul în jos. Ea ştie să îngroape vorba în tine, o
ancorează acolo înăuntru şi când ţi se umezesc ochii, spune brusc şi tot la fel de
rupt de lumină ca un bliţ de aparat de fotografiat:
“m-am răzgândit, nu MAI VREAU”.
Stai în ea ca într-un autobuz, nu te ţii de nimic şi virajele mirosind a colonie
te aruncă în geamurile laterale.
“Nu mai vreau.”
Şi te invineţeşti la un ochi, cazi aruncat cu ceafa ascuţită ca un bot de avion
peste ocean. Apoi te ridici şi te apropiii ca o arahnidă pentru că ţi-e foame. Te
prefaci într-un buchet de flori şi te oferi lacom, cu resorturile pregătite gata să
te urci pe mâna întinsă. Să sugi din seva ei. Să-ţi golesţi măruntaiele deja
lichefiate în carnea ei. Să te rostogoleşti. Să gâdili. Să tremuri şi umed să
aluneci mai departe.
“Vrei? ”
“Nu vreau. Iar pe de alta parte – eşti urât ca boala.”

de lazar cel zarzar