Tablouri

“Vrei să te smulgi din mine ? Smulgîndu-mi ochii poate…
și nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însãși nemurirea în care-am să mã-nchei.
Ce-mi pasã cã iubirea, ca luna, are faze,
Cînd crește si cînd scade pînă la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tãlãzuind, lunatic, se umflã spre-nãltime:
Ce mîndră limpezime-n zenitul suferinții !
Deodata-n mii de valuri mã sparg sã te rãsfrîng…
Ne-atragem unul pe-altul cu forța năzuinții,
Dar cumpãna ei fixă – pãmînt si cer – n-o-nfrîng.
Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldã, de sus, splendoarea ta.”

(Vasile Voiculescu)

Eu, pictor fiind, obișnuiam să observ și cele mai mici detalii. Adesea petreceam ore în șir holbându-mă efectiv la un obiect sau la o persoană. Era o desfătare să analizezi niște degete aristocrate, albe, calme, unduindu-se încet la lumina unei lumânări, reflectând pe perete o umbră delicată, grațioasă, plină de mister și euforie. Sau când priveai o pereche de umeri rumeni, rotunjiți elegant, strălucind puternic de la uleiul aromat ce învăluia o piele catifelată, fină, perfectă, carnea vie ce își schimba forma la fiecare mișcare senzuală pe care involuntar ea o făcea. Și deși întotdeauna mă surprindeam admirând cele mai mărunte lucruri, niciodată nu am avut curajul să mă uit în ochii ei până într-o zi, când, nervoasă, m-a provocat să o privesc.

Un moment, am văzut ceva rece, am simțit câteva note din iarna lui Vivaldi ce înghețau totul în jurul lor. La început am crezut că e ură, apoi am avut impresia că e nepăsare, fară să văd că, de fapt, acel tablou nu era decât tristețe, disperare, o disperare covărșitoare ce obosea ochiul la prima privire. Vedeam un lac de un albastru palid, șters, acoperit cu frig, iar o lună singură, aproape de orizont, arunca în neștire lumini neînțelese, nemișcate, reci, de parcă acolo  s-au născut și domnesc de veacuri într-un regat fără culoare. Învaluită în întuneric, atmosfera era sinistră și searbădă, ca un act funerar unde preoții, niște plopi bătrâni și uscați scârțâiau sunete de iertare a peregrinului, iar martorii erau niște spirite nevăzute ce boceau mut, dezolant. Nimic nu se mișca, totul era amorțit, vântul fiind singurul care dădea dinamica peisajului, dar și acela era un vânt uscat, usturător, ca într-o catedrală părăsită de secole cu geamuri sparte, ocrotită de sfinții pictați pe pereții murdari, amplificând parcă mai mult motivul unei singurătați atroce. Mă uitam, și parcă niciodată nu ajungeam la capătul acelor forme, se alungeau, se adânceau, din ce în ce mai mult, distorsionâdu-se, nelăsand ochiul pământesc să vadă unde încep și unde se termină, ca într-un cerc vicios, fără început, fără sfârșit, nu vezi lumina, nu simți căldura, nu distingi formele si jocul, ca ceva gol si fără sens.

Am clipit, iar acum regret atât de mult acel moment, ar fi trebuit să stau nemișcat, să absorb fiecare emoție ce se desprindea din ceea ce vedeam în fața mea, pentru că în următorul moment, ceva se schimba. O picatură de apă sărată a căzut din ochii care mă priveau atenți. Tabloul acela sinistru era acum udat, de parcă o ploaie liniștită ar fi desprins de pe fiecare țesătură din pânză contururile anoste și grele. Păreau atât de bine săpate pe pânza tare, încat credeam că nimic nu le poate șterge, nici măcar vreo furtună sau vreun uragan. Iar acum, iată-le, spălate, șterse, iar toată acea monotonie parcă nici măcar nu a existat vreodată. În urmatoarea clipă în care am privit, totul dispăruse, o pată de culoare mânjea acum pânza, și se extindea atât de repede, parcă voia să cuprindă tot infinitul dintr-o mișcare, să evadeze și să rupă bumbacul dur ce o ținea în frâu. Verdele acela crud, ca un sunet jos, pe o voce de alto caldă ce se prelinge pe pavilioanele fiecărei urechi gata sa capteze sunetul profund, verdele acela imperial, se topea încet în nuanțe aprinse, gata să explodeze în orice moment. Un zâmbet i-a umplut fața, nu știam de ce râdea, dar mă uitam uluit, cum pupila ei se dilata, ca mai apoi să revină din nou la normal, iar atunci citeam in ochii ei verzi viața, lumina.

Niciodată nu o văzusem așa. Tot ce existase până atunci se transformase in cea mai frumoasa poveste de primăvară. Ochii ei, mă fac așa de puternic, mă umplu de atâta beatitudine,de atâta voluptate. Tot ce a fost trist, ea a transformat in culoare, in frumusețe și eleganță învăluită de inocență și mister. Cum de nu am observat până acum tot ceea ce ea îmi impunea prin privirea ei, toată speranța, toată liniștea, toată armonia ce mi-o inspirau ochii ei? Cum de nu am observat cireșul înflorit ce era desenat în obrajii ei ori de cate ori se uita la mine? Cum de nu am vazut lumina ce ardea in ochii ei atunci când era entuziasmată de ideea unei seri de primăvară cu lună plină, ocrotiți de un copac sacru, într-un decor edenic? Cum de nu am observat macul tremurat cu accente de rosu pur ce îi înfășura gura de fiecare dată când îmi zâmbea? Cum de nu am vazut mai devreme curajul tău de a mă iubi, conturat pe fața ta frumoasă?

Tu mă înconjori de putere când totul parcă e împotriva mea, tu îmi pictezi zambetul pe buze când sunt disperat, tu mă faci să văd frumusețea din fiecare lucru, să văd soarele, să văd cerul curat, apa limpede care răcorește spiritul obosit. Eliberează-mă de toată iarna din viața mea, de tot ce sunt eu, de tot ce tind să fiu, căci tu ești pata de culoare în tabloul noncolor al vieții mele, tu ești cea care vreau sa mă construiască din aur si pietre scupe pentru că stiu că niciodată nu te voi putea răsplati pentru sensul pe care îl dai vietii mele. Vrei sa fii primăvara mea, primăvara care va dăinui tot timpul în sufletul meu, ori de câte ori orizontul meu e întunecat si pare că valurile mă îneacă în fatalitate?

De Chris