Mi-a rupt octombrie cu degete de vânt pădurea
şi-a-ntins melancolia până-n poarta mea,
parfumul strugurilor copţi îmi arunca în faţă,
apoi, cu ploaia-n degete, mă hărţuia.
Scântei de crizanteme mi-a aprins în braţe
să mă-mbuneze aşa, de m-ar fi supărat
şi cu căinţă, frunzele-mi răsfaţă
sperând că de septembrie-am uitat.
Mi-a brumărit dovlecii pântecoşi cu grijă,
să îmi miroas-a dulce şi-a îmbelşugat
şi am rămas să mă întreb de, oare,
m-a bucurat octombrie, sau m-a-ntristat?

De Mihaela Raşcu