Motto: „Cuvântul scris este amprenta nescrisă a sufletului” (O.E.)

– Până aici ne-a ajutat Dumezeu! zise bădia Marcu făcându-şi cruce. Că la atâta pacoste şi păcat în lume la ce ne-om fi aşteptând!?…

Aşa se întoarse acasă ţăranul; îşi priponise caii mai în sus de bisericuţa ortodocşilor. Altădată pe acolo fusese pajiştea. Era o zonă nemaipomenit de frumoasă, cu trepte din iarbă şi lucernă, despărţite între ele de o viaţa legumicolă nemaiîntâlnită: toata roada lua drumul Iaşi-ului, spre valorificare dar mai rămânea şi  alergătorului…

– Acum, cu revoluţia asta, toate-s pe dos: pământul zace sub greutatea  smochinilor de anghinare şi a cornuţilor; nici oile nu le poţi  paşte pe acolo. Iarbă s-ar mai găsi…Trebuie  tăiaţi spinii şi tineretul a luat drumul pelerinajului…Lipsit de Dumnezeu şi grăbit să agonisească, au lăsat brumă de pământ – negru de gras, pe care mâna obosită a ţăranului n-o mai poate frământa…Sapele sunt tocite iar să-l ari, pământul are nevoie de plug de tractor.

Cu finanţarea asta care tot vine din Europa, nu-i mare brânză; dacă nu-l ari la vreme, culegi recolta crudă. Iar crudă nu ţine.

Ud leoarcă, de  câteva zile bune ploaia nu mai încetează, românul se îndreaptă spre şură; pune mâna pe furcă şi adună resturile de lucernă mâncate de cai. Le scoate afară şi le aşează pe un morman de gunoi, la macerat. Pune apoi mâna pe măturoi  şi  începe a face curăţenie. Şi caii au nevoie de igienă! Mai ales caii; altfel, nu-şi află locul  când vrei să le pui hamurile: simt  necurăţia lipită de  şold şi, încercând să se cureţe singuri, se tot lovesc cu şfichiul cozii şi de-ţi prinde obrazul…vai şi-amar de tine!!! Tăietura pielii cu părul cozii lasă urme adânci…

xxx

Dimineaţă. O dimineaţă obişnuită de octombrie când Dumnezeu, să ne trezească din amorţeala  timpului, trimite o rafală  de vânt care, purtând pe braţe nori negri de ploaie dar şi albi-grăbiţi de zăpadă, aduce aminte trecătorilor acestui neam românesc că, în degringolada de zi cu zi a vieţii, Dumnezeu rabdă, tace şi, discret, face semn pe care bietul român n-are cum să-l înţeleagă… A obosit Dumnezeu să tot accepte indiferenţa noastră şi-şi spune:

– Până aici! …

Şi numai ce-şi încruntă sprâncenele că stropi grei de ploaie încep să cearnă, pământul, aici sorbind cu sete apa dulce-leşietică, aici plângând căci, preaplin pământul, geme de greutate. În unele locuri fuge la vale cu tot cu pâraiele grăbit formate, lăsând în locul inima acestuia, un pământ galben hleios…

– Are să se scufunde pământul! zise ca pentru sine, bădia Marcu.

– Tată, apăru de niciunde Nicoleta, fiică-sa cea mică, dacă se scufundă pământul, noi unde ne ducem?

Ţăranul tresări. Se scărpină pe creştet o vreme după care, aşezându-şi pălăria mai apăsat – să nu i-o ia vântul, spuse:

– Ia, vorbeam şi eu aşa. Sunt bătrân de amu, şi după cum vezi, mai vorbim singuri..Păi, unde să ne ducem?  În pământ! Da…nu acum: când o cânta cucuveaua pe creasta casei…Până atunci, mai va…

Îşi scutură cizmele grele de  noroi, apoi descălţându-se, le aşeză cuminţi, jos, lângă prispă. Intrând în paravan, nu înainte de a-şi lăsa şi haina din care curgea apa ca un pârâiaş, continuă fraza începută afară:

– Până aici  ne-a ajutat Dumnezeu!…De bine, de rău, casa noastră este sus, pe colina asta. Şi, de parcă ceilalţi din casă nu înţelegeau, reluă:

– …aici, lângă bisericuţă.

– Omule,  spuse Ana, nevasta, ai văzut? Pământul  chifteşte de apă; cât despre drum, a rămas numai piatra. Nisipul s-a duuus la vale. Stau pietrele înfipte ca nişte colţi de carii în gura omului… De parcă  nici n-a fost pietruit în vara asta drumul…

– Aşa-i, femeie! Numai Dumnezeu ştie când are să pună baiere ploii. Se pare că amu’ mai umblă pe la sufletul nostru… Numai să…şi, tuşind uşor, îşi prinde pălăria în mâini, începând s-o netezească de parcă ar fi fost creştetul unui copil. Furat de amintiri îşi plimba privirea de la femeie la fete, Nicoleta şi Ioana, care au mai rămas acasă, apoi iarăşi la pălărie…

– Ioană, zise deodată, ai vreme să te opreşti din cetitul acela şi s-aduci un lighean? Este unul lângă uşa de la şura cailor. Om frământa nişte lut galben cu baligă; se pare că toamna-i pe sfârşite şi ne prinde iarnă fără fum pe horn…

– Da tată, zise fata. Dar baligă, unde este?! Cea din şură are resturi de boabe. Dacă fermentează, or încolţi pe sobă.

– N-ai tu grija asta! Lutul  nu se frământă cu baligă proaspătă. Trebuie pus la putrezit întâi. Apoi nu te las eu să-ţi murdăreşti podoabe de unghii…Că la şcoala aceea, văd eu bine, nu se mai controlează elevii la ţinută şi manechiură…Mă şi mir cum de nu ţi-e zgâriată faţa!…Că de,  pe timpul nopţii, nu mai eşti stăpân pe instincte…

Tăcu bătrânul la privirea aspră a nevestei iar fata, Ioana, „vorbind în barbă”, cum spunea adeseori  bădia Marcu, plecă după lighean.

Se întoarse după vreo cinsprezece minute. Mirat,  moş Marcu, vorbi într-o doară:

– Pesemne că ploaia ţi-a mai răcorit  obosita-ţi frunte…La atâta învăţătură, să n-o iei razna, fătuca tatei…

Fata, ştiindu-l   că se supără dacă-i  răstălmăceşti vorba, voi să se remarce:

– Am căutat lut galben, tată! Nu ştiu, era după casă. Dar nu-i…

– L-o fi  acoperit frunzele, fătucă.  Ori, l-a mâncat vaca. Pe ploaia asta, i-o fi fost foame, săraca…

xxx

Ioana, al cincilea copil la masa lui bădia Marcu şi a mătuşii Ana, trecuse în clasa IX-a aici, la şcoala din târg. Buchisea de zor la limba şi literatura română; în cadrul celor patru mari clasici români, se număra şi Ioan Slavici. Cum tocmai terminase de citit romanul „Mara”, şi avuseseră ca temă pentru acasă caracterizarea personajului principal!…nu înţelegea de ce pe Naţl nu-l iubeşte mama Persidei?!…Doar şi aici, la Răducăneni, existau catolici şi ortodocşi şi exista o anume comuniune între cetăţeni. Ba chiar se mai făceau şi cununii între tineri: unele mixte, de cele mai multe ori însă fetele treceau degrabă în religia soţului. Apoi începeau cumătriile…

– Deh, vorbi sieşi fata, înainte vreme nu era tocmai aşa: de la religie erau certuri mari între părinţii copiilor. Chiar se ajungea la bătaie. Uneori. Până la urmă ce-i care împăcau părţile, tot copiii erau. Nepoţii, adică.

-Ană, spuse într-un târziu bădia Marcu trezind-o pe Ioana din visare, pregăteşte mătăluţă nişte apă: opăreală, dacă ai, să stropim lutul şi să-l frâmântăm…

Femeia, tanti Ana, nu aşteptă să i se repete: la ţară nevestele nu ies din cuvântul bărbatului; chiar dacă uneori nu le convine, tac, îşi văd de treabă şi nu dau apă la moară vorbelor deşarte. E mare hai în sat să se audă că la cutărică era huiet… Se îndreptă tăcută spre plită, luă o oală de  trei litri, o umplu cu apă şi o puse la încălzit timp în care bădia Marcu se apucă de mărunţit baliga în mâini. La o vreme, de parcă-i sărise un gunoi în ochi, se  opri din această preţioasă şi degajată muncă; ştergându-şi  fruntea cu dosul mânecii, zise:

– Ce zicea fii-tu? În noiembrie, anul aista (2010), va începe al treilea război mondial?!…

– Ştiu şi eu…, zise femeia, la televizor mai spun şi aiureli… N-ai auzit, aseară, spunea că Monica a venit tocmai din America să-i facă scandal lui Columbeanu!…Dimineaţă, pe alt post, spunea că cele două dive au primit nu ştiu câţi Euro pentru filmare…Încurcă-i drace!…Ptiu, bătu-iar fericirea! Că în loc să facă ceva acătării, dau exemplu negru copiilor…De-asta şi vremurile-s aşa cum sunt…

– Eiii, Ană, aşa-i lumea modernă! Leagă pe Dumnezeu în cui şi mintea, hăbăucă, le aleargă după cai verzi pe păreţi. Noroc de noi, ţăranii: ne-apucă noaptea cu treburi şi nu mai avem vreme să le ascultăm braşoavele…

Se ridică, opintindu-se un pic de şale, îndreptându-se spre ceaunul  cu apă de ploaie, din faţa paravanului; luă cu pumnul apă şi-şi curăţă mâinile pline de lut galben şi baligă mărunţită, mărunţită. Scuturându-şi mai apoi mâinile, de parcă-l luă frigul, zise:

– Ioană, adu masa cea îngustă din cramă! E musai să curăţim soba! Ăştia la televizor  nu ne ajută cu nimic! Dăm bani pe minciuni…

Tăcută, Ioana, nu că era o fire supusă, Doamne fereşte, dar nu-i ieşea din cuvânt bătrânului, ferit-a Dumnezeu, se îndreptă spre cramă. Şi,  numai ce  deschise uşa, că speriată, dădu înapoi:

– Mamăăăă!!! Tatăăăă!!…

Amândoi părinţii se îndreptară într-acolo; bădia Marcu, nu fără a se opri mai întâi să ia furca de lângă şură. Când ajunseră în dreptul fetei, tustrei rămaseră muţi: un şarpe încolăcit trona în mijlocul magaziei şi se încălzea la căldura anemică a  soarelui  ascuns dincolo de nori; auzind gălăgie, trezit parcă din vis, el însuşi se sperie şi-şi scoase limba ascuţită ca nişte vârfuri de ac înroşit, cu gând să atace. La strălucirea ţepilor furcii însă, făcu un salt spre o crăpătură de lângă perete, făcându-se nevăzut. Scăpase!…

– Femeie, zise bădia Marcu, apoi anul aista are să fie toamna lungă… ‚geaba zic ăştia la televizor!… Dacă a ieşit şarpele din gaură înseamnă că ori musteşte pământul cu apă, ori a ieşit că-i rece întunericul pământului…Şi la suprafaţă soarele mai dă bineţe…

Sprijini  furca  de perete şi se îndreptă spre ceaunul cu apă de ploaie: luă un borcan şi un pumn de pământ ghiftuit de apă. Ajuns la crăpătură călcă borcanul.  Odată sfărâmat aşeză bucăţile de sticlă în crăpătură după care acoperi găurile cu pământ netezindu-le de parcă ar fi întins „Nutella pe pâine”, timp în care Ana şi Ioana îl asistau tăcute.

– Până la primăvară, fiţi sigure, are să hiberneze…

– Tată, şi dacă la primăvară iese în magazie?…

– Haida de! Că n-a mai găsi altă cărare…

Se întoarseră tustrei în casă; Ioana să termine caracterizarea personajului principal, Mara, Ana să pregătească ceva de-ale gurii şi bădia Marcu să pună soba la bătaie.

xxx

Tacticos, bădia Marcu îşi suflecă mânecile cămăşii, să nu le înnegrească de funingine; cu un vârf de cuţit începu să desfacă capacul sobei din  lut uscat cu care fusese acoperită toamna trecută; un miros greu de stirigie se împrăştie în toată camera dar românul îşi avea treaba lui; de parcă nu se mai afla nimeni în casă, intrase într-o muţenie care-i dădea gravitate feţei şi o cută adâncă i se arăta pe frunte, deasupra nasului, despărţindu-i mai proeminent sprâncenile. Nu din cauza sobei părea îngrijorat omul; duminică, în iarmaroc, din vorbă în vorbă cu alt român, aflase de necazul acestuia: băiatul, flăcău în ultima clasă la  un liceu din Iaşi, Racoviţă parcă, voia numadecât să-şi serbeze „majoratul” la un restaurant de lux din inima oraşului. Şi cum fiecare coleg îşi aniversa ziua asta de naştere  aşa, mai deosebit, îi venise rând şi lui fecioru-su…Nu era nimic rău în asta! Aparent. Căci, acolo trebuiau de fapt să laşi vreo 35 de milioane  lei, vechi. Iar el, de und’ să ia!?

– Hai, vreo zece milioane, am eu acolo!…dar fii-miu nu vrea la ţară… Aş avea şi cu ce: câteva păsări acolo, pentru borş şi friptură, că nevasta-i pricepută; vin şi rachiu este de unde, loc de dans, berechet şi ar mai fi şi ţinuţi sub observaţie oleacă…

– Atunci, îi replicase bădia Marcu, ce nu funcţionează!?

– Păi…ăia sunt copii de bani gata! Majoritatea au maşinile lor; ar putea veni cu ele; nu vor… Câteodată parcă mă bucur: dacă o mai iau şi la cap, să vezi teribilism la ăştia: s-or urca băuţi la volan şi, slabi la băutură cum sunt îi mai am pe conştiinţă…Bani, cât vrea  fii-miu, nu am…Îi greu…Mai am doi aici, la şcoală: fata-i într-a şaptea şi cel mic a trecut într-a patra. Pe mine m-au trecut în şomaj – cică n-are bani neamţu’…Cel care a preluat RENELUL…

– Da…, şi după o lungă pauză, bădia Marcu reluă: iarbă ai?!

– Ce fel de iarbă?! se miră celălalt. N-am curtea plină cu verdeaţă! Şi flori de cum se topeşte zăpadă până dă îngheţul…

– Păi, de astea care te fac fericit…Dacă n-ai iarbă, nu-ţi vin băieţii…

Şi începu să râdă singur.

– Ce-ai române! Te-a cuprins nostalgia? se miră nevastă-sa, Ana.

– Ia râd şi eu, acolo…Mă gândesc la fii-tu: acolo, la Bucureşti, mănâncă iarbă!?…

– Da ce-i vacă, să mănânce iarbă!!!…

– Ce ştii tu, tineretul se întoarce cu mintea înapoi: fumează pipa păcii. Care, ţigară nu-i… Pe noi dacă ne-a scuturat tata aerele cu curaua, n-am mai prins rând la iarbă…

– Tată, etnobotanice se spune, nu iarbă!…

– Ba chiar iarba dracului se spune. Şi-ţi pierde mintea. Că  înnebuneşti! Sau …ai degustat-o şi mătăluţă!?…

Poate discuţia ar fi continuat dacă lătratul câinelui nu făcea prezenţa unei persoane străine în curte; era unul din abonaţii la lapte: tanti Ana îşi câştiga banii pentru pâine, zahăr şi alte cele prin vânzarea cu lapte de vacă. La abonament. Nu erau prea mulţi, dar îndeajuns pentru mici cheltuieli. Că restul avea în grădină: mărar, pătrunjel, roşii. Chiar mere şi poamă. Numai că asta din urmă era pentru vin: fetească albă, aligote, condără, fragă albă şi căpşunică. Ieşea vin bun. Fără preţ însă;  aici, la Răducăneni, gem dealurile cu lanuri de vii şi, roadă, tot se face de câţiva ani. În schimb, valoare nu mai are vinul: vin speculanţii, ţi-l ia pe te miri ce, şi-l duc pe unde  pământul are ca podoabă salcâm. E tare scump vinul acolo. Îţi iau vinul de-a gata, muncit, tras de pe drojdie şi cu banii abia dacă poţi acoperi unele găuri…Acum, că vine iarna, trebuie lemne, acoperită şura începută în vară – tabla-i scumpă, şi de ales oile…Începe rândul la păscut şi pentru bădia Marcu nu era tocmai uşor: i se îngrelase picioarele de la o vreme şi obosea de parcă ar fi jucat „Bătuta de la Cozmeşti”. Că renumita fanfară de la Răducăneni s-a dus pe apa sâmbetei…Tineretului nu-i mai place să sufle în trombon, trompeta se „clapează” după ureche şi note muzicale iar cu CD-urile astea acum…trai nineacă!

„- Măcar bine de liceul aista din târg. Să înveţe fata. Văd că-i place buchisitul.Ce-o ieşi dintr-însa, nu ştiu. Dar văd că stă cu nasul în carte.”

– Ioană, zise cu voce tare bătrânul. Ce mai spun cărţile acelea? Nu scrie în niciuna cum se plantează cânepa? Să punem în grădină, Să facem la Crăciun  turtă cu julfă…

– Turtă cu…ce, tată?

– Julfă, draga tatii, julfă. Se bate la chiuă sămânţa de cânepă, se spală în câteva ape bune – duşuri, cum spuneţi voi, după care se fierbe. Se culege spuma cu lingura şi se pune în aluat, la frământare. Dacă vrei să-i afli gustul, mai pune-ţi pofta-n cui! Este considerată iarbă de aceea cum îi spui tu. Tata şi mama, pe vremea noastră, o puneau în pământ pentru şervete şi urzeală. Azi, o mănâncă… De parcă noi, românii suntem nişte cobai care experimentăm sămânţa altora…Mă rog, cu europenizarea asta a României…

Deodată bătrânul tăcu: descoperise ceva în sobă: acum se opintea să scoată cărămida sau ce se oploşise în sobă. Cum nasul atinse marginea sobei, se murdări de funingine. Ar fi vrut să râdă Ioana; îşi întoarse privirea înapoi la caiet: începu a scrie: „Mara, ca personaj al romanului, nu era o femeie rea; viaţa o înrăise. Şi, din dragoste pentru fiica ei, Persida, era împotriva acestei relaţii. Nici caracterele lor nu se potriveau şi nici părinţii băiatului nu o voiau pe fată. Poate din cauza religiei, poate din cauza Marei care le tot lua bani la trecerea pe pod…”

– Iacă-te şi tu, cioroi bătrân!…, zise bădia Marcu, scoţând tacticos din sobă o namilă de cioară ale cărei pene se mai ţineau doar în pielea stafidită…Oare cum îi fi ajuns tocmai în focul iadului?!…Că voi sunteţi nemuritoare…

– De asta mirosea în casă a hoit acum  vreo trei săptâmâni,  se lămuri mama Ioanei. Nici că am găsit vreo mortăciune de şoarece…

Bătrânul, o examină de parcă ar fi deţinut în guşă  niscaiva  aur, după care, întinzând-o Ioanei, zise:

– Ia fată, planta asta şi răsădeşte-o după casă!

– Dar tată, mă murdăresc!…

– Da ce, măta nu s-a murdărit cu tine?! Şi uite ce noroc a avut: fată deşteaptă, colea, cu dragoste de buchiseală… Sau îţi murdăreşti unghiile? Trage fuga la farmacie şi-ţi cumpără mănuşi, din acelea, medicinale! Să nu se spurce prinţesa…

Mai cu scârbă, mai cu teamă, Ioana se ridică de la masă: când să prindă de piciorul mortăciunii, bădia Marcu o opri:

– Lasă, l-oi duce eu. Îl pun într-un par, în fundul grădinii să fugă sticleţii.

– Tată, intră fata în joc, dar ţarca se repede la pui, nu sticletele…

– Ei, tot e bună cartea asta. Dacă ştii să faci diferenţă între un sticlete şi o ţarcă…

 

De Olariu Elena