Într-unul dintre aceste bancuri, în bancul Tiredonsal care era cel mai mare dintre toate, se afla o sirenă foarte drăgălașă și frumoasă cu parul blond precum aurul, ochi albastrii ca cerul senin, buzele roșii și fragede ca o căpșună coaptă și zemoasă alături de coada ei care era una măreață și albastră în totalitate. Aceasta era Sara. Ea era cea mai tânără și drăguță dintre sirene, având doar 10 anișori.ntr-o mare întindere de ape, chiar în grandiosul Pacific se găsesc nenumarate bancuri de pești cu solzi aurii și viu colorați, iar pe langă aceștia se mai găsesc și zeci de bancuri… de sirene.

Ca în toate bancurile ce se aflau acolo, exista un conducător al acesteia și deasemenea și Tiredonsal avea unul: pe Diana. Ea era cea mai măiestuoasă și înțeleaptă dintre acestea, dar totodată foarte iubitoare și iertătoare. Toată lumea asculta de ea, chiar și sirenele din celelalte bancuri. Respectul era cu desăvârșire, dar era cineva cu mult mai presus decât ea: Diurdonxis. Acesta era conducătorul, zeul suprem al mărilor, tritonul. Cu toții tremurau doar la auzul numelui acestuia care era unul mănos, triumfător și puternic, dar pe lângă asta, el își iubea nespus de mult supușii și mereu îi îndemna doar la a face bine.

Într-o zi frumoasă, când toată lumea își vedea fiecare de treburile sale, un peștișor mic și auriu s-a încâlcit între algele de mare din adâncuri și fiind neajutorat, a început să strige după ajutor. Striga și tot striga, dar nimeni nu-l auzea, însă din fericire după ce acesta a strigat a zecea oara, micuța noastra sirenă, Sara l-a auzit. Când și-a dat seama că cineva a intrat într-o încurcătură, a înotat cât de repede a putut pană a ajuns la locul faptei. Acolo l-a gasit pe peștișor și cu multă atenție l-a descâlcit și a reușit să-l elibereze. Peștișorul i-a mulțumit din tot sufletul pentru bunătatea ce a avut-o față de el. Și spunând acestea, s-au despărțit. Micuțul nostru, pentru că îi era recunoscător Sarei, a mers la conducătoarea bancului ei, la Diana și i-a povestit toate cele întâmplate în acea zi. Diana era foarte mândră de Sara pentru actul desăvârșit de ea și l-a informat până și pe Diurdonxis, care la auzul acestora i-a transmis Dianei că peste 10 zile va veni în ținut și o va felicita personal pe Sara.

După despărțirea dintre Sara și peștișor, aceasta a pornit la drum spre bancul lui Beatrix, Corizona. Acesta era asemuit întru totul cu Tiredonsal, doar că avea un număr mai mic de sirene. Sarei îi placea foarte mult să cutreiere prin acel tărâm, deoarece era foarte apropiat de tărâmul oamenilor. Ei îi plăcea să exploreze, dar faptul de a ieși la suprafață din ocean și a se apropia de oameni era împotriva legilor impuse de Diurdonxis. Totuși, într-o seara, după ce toată lumea a adormit, a încălcat această regulă și a ieșit la suprafața oceanului să vadă lumea oamenilor, dar din păcate a fost observată de Diana care o supraveghea și totuși a tăcut pentru că credea că nu se va mai repeta. Însă, acest fapt s-a repetat în fiecare seară de atunci în colo. Iar când sosi ziua să vina Diurdonxis, aceasta era plecată în larg. Sosind acolo și văzând că nu se afla prin preajmă, furios a plecat în căutarea acesteia. Cum mergea cu viteză prin pădurea bătrână și nestricată a coralilor de pe fundul oceanului, aceștia scoteau un răsunet lung la trecerea acestuia și plângeau că-și pierdeau podoabele lor neasemuite în golul ce rămânea. Ajungând în Corizona, Diurdonxis o zărise pe Sara. Ea stătea și se minuna uitandu-se la orizontul plin cu secretele lui ascunse, dar dintr-o data l-a observat pe triton și a început să se îndepărteze, dar în zadar a făcut acestea pentru că a fost ajunsă din urmă. Când o prinse de mână, o strânse tare ca să nu scape și apoi se îndrepta direct către adunarea din Tiredonsal. Acolo, în fața mulțimii a început să spună tuturor ce păcat mare a înfăptuit Sara, la care ea se facea roșie de rușine și îi pica fața la pământ când a recunoscut totul, Diurdonxis se îndrepta chiar în momentul acela către Diana și o întrebă:

– Dragă Diana, tu știai ce mare păcat face sirena din bancul tău? Știai că încalcă legea pe care am impus-o chiar eu și făcând asta mă insultă? Spune-mi adevărul gol, goluț! La auzul spuselor lui Diurdonxis, Diana, la fel de rușinată și fără de vlagă precum Sara, a răspuns:

– E… eu luminația Ta… , știam acest lucru, dar nu credeam că va mai continua să-l înfăptuiască după ce am atenționat-o să fie cu băgare de seamă că nu face bine și că nu va respecta cuvântul domniei Tale. Credeam că este altfel. M-am înșelat și sunt foarte dezamagită de ea.

– Și eu, la fel, sunt foarte dezamagit de această sirenă, dar mai dezamăgit sunt chiar de tine, pentru că dacă ai aflat asta trebuia să-mi spui de prima dată mie și dacă aflam acest lucru atunci tot eram supărat, dar nu la fel ca acum. Dacă se afla asta atunci am fi putut discuta, iar acest fapt nu s-ar mai fi petrecut de atâtea ori. Pentru asta te voi pedepsi: de acum în 10 luni vei fi exilată din splendidul Pacific, iar la conducerea bancului tău va veni Beatrix, conducătoarea tărâmului vecin, Corizona și totodată, una dintre prietenele tale bune. Asta se va întampla de mâine încolo.

Și spunând acestea, gardienii lui, rechinii, au întemnițat-o pe Diana până a doua zi. Și uitându-se la Sara, cum stătea ea pitită de rușine, îi era milă de ea și le-a poruncit gardienilor să-o întemnițeze pe aceasta pânaă mâine tot lângă Diana, căci sentința va veni ea oricum, dar mâine. După care a zis întregii mulțimi ca și mâine să fie prezenți acolo pentru judecarea Sarei, după care a plecat la palatul regal. La palat ajungând, acesta se îndreptă către tronul său poleit cu aur, își luă în mâini tridentul și începură a cugeta. Având la îndemană un glob de cristal, se gândea la o pedeapsa pentru Sara, iar tridentul îl ajută și îi dădu tritonului pedeapsa care era una pe măsura dupa păcatul ce la înfăptuit, dar era una foarte crâncenă și aspră. Era supărat că trebuia să supună acel copil la acea pedeapsa aleasa de trident, dar punându-și mintea în altă parte, a mers și a anunțat-o pe Beatrix cele întâmplate și o chemă și pe ea să vină în Tiredonsal pentru judecata Sarei și a Dianei, la care a răspuns afirmativ, dar îngrijorată.

Între timp, după bordurile reci și închise ale temniței unde se aflau Sara și Diana, s-a încins între acestea două o discuție aprinsă, la care a început Diana:

– Vai, săraca de tine! Cum ai ajuns și tu aici? Ce pedeapsă ți-a dat Diurdonxis? Ești în regulă?

– Da, da… , fi liniștită. Eu sunt bine, dar am ajuns aici pentru că pedeapsa nu mi-a fost dată încă, decât mâine când mulțimea va fi prezentă din nou, iar Diurdonxis îi va da în grija lui Beatrix ținutul.

– Nu-mi vine să cred cât ai putut fi de iresponsabilă ca să se ajunga până aici. Nu puteai să asculți după ce te-am atenționat. Acuma asta este. Nu putem schimba soarta.

– Îmi pare tare rău. Sper că mă vei putea ierta pentru asta într-o zi.

– Poate, într-o zi… , după ce totul va fi ștres și uitat, poate că da.

Și discuția treminându-se, s-au pus la culcare. Noapte trecea greu și Diana nicicum nu a putut să adoarmă, iar noapte trecea și începea să se crape de ziuă. Se treziră Sara și au început să aștepte până să fie chemate la sentință. După un timp își făcură apariția și tritonul, mulțimea și Beatrix era prezentă și la văzul că toți sunt prezenți, Diurdonxis a poruncit să fie aduse Sara și Diana. Când au sosit, acesta a chemat-o pe Diana și pe Beatrix în față și i-a luat drepturile Dianei și i le-a înmanat lui Beatrix pentru perioada de exil a Dianei, iar după ce a terminat această treabă, a chemat-o pe Sara în față și a început:

– Dragă sirenă Sara, tu știi că ai încălcat cea mai importantă și strictă lege din regatul mărilor și că pentru asta vei fi pedepsită? La care înfricoșată s-a grăbit a spune:

– Nu, vă rog frumos! Aveți milă de o biată sirenă ca și mine! Nu am vrut să fac asta, jur!Aveți milă, vă rog!

– Vai, ce nerușinată mai ești! Cum îndrăznești să mai și spui că nu ai vrut să faci ce ai făcut deja? Pentru asta, iată care este pedeapsa ta: te voi alunga din minunatul și grandiosul meu regat al apelor în lumea oamenilor, unde să-ți crească picioare și să trebuiască să umbli, nici-un om să nu te placă și să nu te bage în seamă decât unul pe care să ți-l alegi tu să-ți construiască un idol la care să te închini din animalele ce-ți vor ieși în cale până în ziua aceea, să nu te mai gândești la cei de aici și să duci o viață grea. Asta e pedeapsa ta și nimeni și nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. Și spunând ce a avut de spus a părăsit locul.

Garzile regale ale tritonului au luat-o pe Diana și au dus-o in singurătatea marelui ocean planetar, într-o peșteră marină ce era păzită de pisici de mare agresive și acolo având în interior un instrument de împletit cu care-și putea preocupa timpul exilului, iar pe unde nici urmă de sirenă nu s-ar fi aventurat s-o elibereze pe Diana. Sara, stând șocată la auzul pedepsei ce i-a fost pusă în față de triton, a fost luată pe sus în caleașca căluților de mare ce  i-au transformat coada sa de pește în picioare omenești. Ei au dus-o pe tărâmul oamenior unde au lasat-o să se descurce de atunci încolo singură. Ea a ajuns pe cont propriu. Mergând și mergând a intrat într-un mic orășel, în Laoag. Acolo erau foarte puțini oameni și răutăcioși. Sara știind că trebuia să-și aleagă un slujitor, și-a ales unul: pe Benjamin. Acesta era un om puternic și de temut, fapt ce a dus la alegerea acestuia. Aceștia s-au cunoscut în parcul din centrul orașului pe o bancă, pe când Sara-și trăgea răsuflarea pentru că îi era foarte greu să meargă cu picioare și printr-o privire l-a transformat în slujitorul ei, după care au început să pornească la drum. După un timp au intrat în pădurea Servatania unde Sara i-a poruncit lui Benjamin să înceapă construcția idolului tăinuit de Diurdonxis, tritonul. Construcția idolului începuse în centrul pădurii care era un loc deschis și spațios și după spusele tritonului, sculptete în lemn au fost animalele văzute de ea pe drumul până acolo. La baza idolului au fost sculptate două broaște țestoase pe care le-a vazut pe plaja unde a fost lăsata de caluții de mare deasupra carora capul unui bivol asiatic cu ochii încruntați și cu coarne ascuțite ce pe cap stau arcuite, iar în cap are-ncolăcit un șarpe mare otrăvit ce de cap îl strânge tare un cameleon dungat ce ochii și i-a căscat ca un uriaș dragon ce-n pădure l-a călcat. Și deasupra acestuia stă mănos un vultur mare, iar în vârf stă curajos un cerb gigant ce veghează neâncetat tot ce mișcă și-are viață ca să fie armonie. La finalizarea idolului, Sara și Benjamin s-au închinat în fața acestuia și i-au adus ca jertfă fructe din fadure și îl preamăreau.

Din ziua aceea, Sara l-a pus pe Benjamin să caute prin toate peșterie, toate minele din ținut, aur sau alte obiecte prețioase precum acesta pentru a le duce jertfă idolului și i-a promis că dacă nu se va supune, îl va jertfi chiar pe el. Ea nu se mai gândea deloc la cei din Pacific și doar la idolul său după care a devenit obsedată. Cu fiecare zi ce trecea, ea era din ce în ce mai irașcibilă după acel idol și după un timp îl obliga pe Benjamin să aducă și jertfe animale, lucru pentru care acestuia îi era foarte greu să-l înfăptuiască deoarece iubea animalele nespus de mult, dar nu avea încotro și s-a supus Sarei. Mai trecând o perioada de vreme, totul i s-a urcat la cap și chiar își dorea să stăpâneasca lumea, devenea parcă o bestie când claca și uneori, când Benjamin încerca să o scoată din acea stare îl trântea de toți copacii și îl lovea cu pumnii și piciarele cu toată puterea ei. Benjamin începea să se sature de abuzurile Sarei care încontinuu îl obliga să caute comori pentru idol. Într-o seară, după ce a devenit și mai obsedată, la luat pe Benjamin și a mers din pădure într-un nou orășel, în Baguig unde i-a poruncit să omoare niște oameni și să-i sacrifice pentru idol la care a rămas cu gura căscată și s-a gândit în sine: “Vai, vai, vai,…! Ce mă pune femeia asta să fac? Să omor oameni nevinovați pentru spurcăciunea ei de idol la care mă pune să mă închin și eu? O să ajungă să mă pună să mă omor pe mine însumi și să mă jertfească. Așa nu se mai poate!”. Și treminând de cugetat, cu inima ruptă în două făcu ce-i poruncise Sara.

În lumea apelor, Diurdonxis o eliberase pe Diana din exil pentru că trecuse perioada exilului și o încoronă cu titlul de conducatoare a bancului Tiredonsal pentru a doua oară, ei începeau a colabora și armonia se reinstaurase acolo, iar cei doi s-au uitat prin globul de cristal al lui Diurdonxis să vadă ce face Sara și erau foarte dezamăgiți să vadă că era atât de josnică și nu-și schimbase comportamentul, ba chiar și-l înrăutățise.

Benjamin nemaisuportând comportamentul Sarei, în timpul serii își pregătise un atac ofensiv împotriva ei. Chiar de dimineață, cum se aștepta acesta, Sara a venit la el să-l pună din nou la muncă, dar de data asta nu a mai fost ca pană atunci. Benjamin a băgat-o pe Sara într-un sac mare și a dus-o într-o peșteră largă și ascunsă de privirea omului unde scoțând-o afară din sac, imediat a aruncat la picioarele ei un elixir magic care i-a transformat picioarele în rădăcini groase de lemn care intrau în pământ și o fixară acolo. Era neputincioasă și nu putea face nimic, dar Benjamin având cât de cât cei șapte ani de-acasă, îi oferea zi de zi hrană pentru a trăi. Ea era foarte necăjită și începuse să realizeze ce mari greșeli a făcut și că merita acea pedeapsă.

Anii treceau și treceau, iar dupa 10 ani, Benjamin îmbătrânise, era fără vlagă și după un timp și-a dat duhul. Sara începuse a se gandi doar la familia ei din ocean și la tritonul Diurdonxis, la gândul căreia îi părea tare rău de tot ce a făcut și se gândea cum ar fi fost dacă și-ar fi putut îndrepta greșeala, lucru pe care îl vedea deja înfăptuit și fără cale de întoarcere. Pe de altă parte, în lumea apelor, Diurdonxis din grandiosul său palat, o privea prin fermecatul său glob de cristal pe Sara și o vedea suferind și totodată părându-i rău de ce a făcut și dorindu-și din răsputeri să se întoarcă acasă unde îi este locul.

Chiar în acea zi, dupa 10 ani de suferință și părere de rău, lui Diurdonxis i s-a deschis sufletul și a trimis la Sara un vântișor cald de vară și norii pufoși au luat-o în zbor din peșteră și au dus-o la triton, unde acesta i-a dăruit din nou coada pe care i-o luase cu mult timp în urmă și șterseră fiecare greșeală a ei și o iertă, dându-i voie să se întoarcă în regatul său al apelor. Ea era foarte, foarte bucuroasă și toată lumea la fel, chiar și Diana care o iertă întocmai cum îi promise că o va ierta dacă totul va fi șters, uitat și revenit ca la început. Diurdonxis a ținut o petrecere mare pentru întoarcerea Sarei și au petrecut în voie mare, cât e ziua de mare și au trăit mult timp de atunci încolo. Cine știe, poate mai trăiesc și în zilele de astăzi.

De  Martin Fabian Ionuț