Când eram copil, locurile, lucrurile sau evenimentele aveau o cu totul altă conotaţie decât cea pe care o au acum. De câte ori mama mă lua cu ea la piaţă, ştiam că vom merge în piaţa Mihai Viteazul sau în piaţa Cipariu. Cu toate că în Cluj există numeroase pieţe, chiar şi astăzi asociez substantivul „piaţă”, nu cu un spaţiu public a cărui arhitectură şi destinaţie îi conferă această denumire, ci cu un spaţiu în care se comercializează produse agroalimentare.

Pe vremea copilăriei mele, erau patru astfel de spaţii importante în oraş, de unde populaţia se aproviziona direct de la micii producători, cu legume şi fructe. În zona centrală se aflau piaţele Mihai Viteazul, Cipariu şi Abator, iar mai spre periferia estică, fiinţa piaţa Mărăşti.

Astăzi, din cele patru pieţe – în accepţiunea copilului de altădată – mai există doar trei, funcţionând aproximativ pe vechile amplasamente, în noi peisaje arhitectonice, populate de o întreagă pleadă de „intreprinzători”, a căror calitate de comercianţi este validată de certificate de producători, obţinute prin stimularea bunăvoinţei celor în drept să le elibereze.

 

Cea care a dispărut, cu desăvârşire, este piaţa Cipariu. Ea există doar ca denumire generică, însă tot mai puţini dintre cetăţenii Clujului îşi mai amintesc de arhitectura ei sau de „hala” agroalimentară din zona respectivă.

Locul pieţei agroalimentare şi a vechilor case scunde, cu aspect patriarhal – peste care dominau doar patru clădiri cu un etaj  – a fost luat de blocurile noi construite şi de şantierul în care se chinuie să se nască, de prin anii ’90 ai secolului trecut, catedrala greco-catolică Sfântul Iosif.

Ca orice piaţă – în adevăratul sens al cuvântului pe care îl percepeam eu – Cipariu fusese o zonă bine structurată, potrivit conceptelor sănatoase ale economiei socialiste, dispunând nu doar de o „hală” agroalimentară, ci şi de magazinele vitale comunităţii din zonă. Ba mai mult, piaţa dispunea şi de un centru de producţie industrială, reprezentat de Fabrica de bomboane „Feleacul”, fabrică renumit în epocă datorită produselor sale, de bună calitate. Din păcate – ca de altfel de întreaga industrie românească – şi de fabrica „Feleacul” s-a ales praful.

Pe colţul nord-estic – începând de la intersecţia ei cu strada Dostoieski, actuala general Traian Moşoiu – se aflau cele patru clădiri cu etaj ale pieţei, clădiri care au supravieţuit, miraculos, până în ziua de azi. La parterul lor funcţionau diversele magazine ale comerţului socialist. În clădirea de la intersecţie, un mic restaurant – un fel de bistrou muncitoresc – de tip „Gospodina”, punea la dispoziţia muşteriilor, preparatele specifice vremii, însoţite de berea Ursus, la halbă.

O farmacie şi o agenţie Loto-Prono îşi împărţeau parterul celorlalte două imobile vecine.

Apoi, în cea de-a patra construcţie, cofetăria Monica – situată în perimetrul staţiei de transport în comun – oferea clienţilor prăjituri, sucuri şi dulciuri proaspete, aprovizionate de la fabrica din vecinătate. Tot aici, alătuti de „un carpaţi fără filtru”, se putea bea surogatul de cafea – alcătuit dintr-un amestec de cicoare prăjită – cafea poreclită de consumatori drept „nechezol”.

Un magazin de confecţii – situat la intrarea în spaţiul destinat pieţei agroalimentare – încheia şirul comerţului de stat de pe latura estică. O reclamă imensă – menită a ascunde peretele şubrezit al clădire – având în prim plan un pahar, îi îndemna pe cei care intrau în piaţă să consume produse lactate, cu sloganul „Nici o zi din cele şapte, fără un pahar de lapte”. Cei care doreau să-i urmeze îndemnul, găseau produsele lactate în magazinul specializat, situat strategic, în staţia de autobuz de pe sensul de mers spre cartierul Gheorgheni, pe partea sudică a pieţei, lângă magazinul de pâine.

Pe latura vestică – începând din vecinătatea Casei învăţătorilor, pe locul şantierului catedralei greco-catolice – se înşirau câteva clădiri scunde, datând din prima decadă a secolului XX.

Imobilele dărăpănate – cu pereţii şi lemnăria scorojite de trecerea timpului – erau locuite, în majoritate, de o populaţie de etnie rommă, prezentă activ în circuitul economic şi comercial al halei agroalimentare.

Şirul acestor clădiri se încheia cu o construcţie bine întreţinută, în care funcţiona un magazine cu specific de menaj, unde puteai găsi de toate, începând de la chibrituri, până la pahare, solniţe, unelte, canistre, robinete sau cremă de ghete.

Vorbitoare atât de limbă română cât şi de limbă maghiară – semn al capacităţii de adaptare la imperativele vremii – populaţia rommă a rezistat în piaţa Cipariu, până târziu spre finele secolului XX, când zona a intrat înt-un amplu proces de sistematizare.

Despre casele rommilor din piaţa Cipariu, circulă tot felul de poveşti, cu referire la vrăjitoarele care le-au locuit. Se zvoneşte că Gheorghe Rusu – fostul prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Municipal, iar apoi primar al Clujului până în 1989 – ar fi evitat să treacă prin Cipariu, de spaima acestora. De asemenea, se mai spune despre vechiul edil, că ar fi mărturisit unor apropiaţi cum că pe vremea lui Ceauşescu, s-a evitat, în măsura posibilităţilor, demolarea bordeielor ţigăneşti din Piaţa Cipariu, întrucât conducerea de partid şi de stat se temea de blestemele vrăjitoarelor. Se pare că acestea ameninţaseră cu moartea, autorităţile locale şi centrale, în cazul în care locuinţele lor vor fi demolate, pentru a se construi viitoarea catedrală. Mulţi superstiţioşi – martori ai evenimentelor trecute – dau crezare legendei potrivit căreia moartea familiei Ceauşescu a fost cauzată de blestemele vrăjitoarelor din ţigănimea pieţei Cipariu, Nicolaie Ceauşescu fiind cel care a dispus în mod direct demolarea şi sistematizarea zonei.

Cât adevăr ascund aceste legende, rămâne ca judecata fiecăruia să stabilească. Dar, ca o ironie a sorţii, trebuie menţionat faptul că soţii Ceauşescu au fost executaţi în 1989, construcţia catedralei greco-catolică a început în ultimul deceniu al secolului XX nefiind finalizată nici până azi, iar presupusa casă în care au locuit vrăjitoarele este încă – vremelnic, ce-i drept – în picioare.

Probabil, această populaţie rommă ar mai fi supraviaţuit nestingherită şi astăzi, în acele locuinţe insalubre, cu apă în curte, la cişmea. Dar nepăsarea şi tihna ancestrală a rommilor a fost tulburată grav şi iremediabil de amplul proces de sistematizare a pieţei Cipariu.

Primul semn, al schimbărilor majore care aveau să se producă, a fost dat de blocul turn, construit în partea sud-estică a pieţei, după hala agroalimentară, la începutul străzii Pata devenită ulterior bulevardul Nicolae Titulescu. Stingher printre clădirile scunde – asemeni celebrului Guliver printre pitici – de la înălţimea celor nouă etaje ale sale, turnul a fost martorul tăcut al transformărilor prin care a trecut zona. Astăzi şi-a pierdut supremaţia. Noi blocuri, mai înalte decât el, l-au detronat, l-au eclipsat cu aliura lor modernă, aruncându-l într-un con de umbră. Deşi este înconjurat de construcţii similare, se simte tot stingher, fiind singurul reprezentant al unui stil arhitectonic aparţinând etapei socialismului multilateral dezvoltat.

Doar el, împreună cu cele patru clădiri cu un etaj din colţul nord-estic, precum şi cu o parte din cetăţenii mai vârstnici ai Clujului mai păstrează încă, în amintire, acea perioadă de mult apusă, din existenţa pieţei Cipariu.

De Nelu Ciorca