Strada

Ecoul unor paşi grabiţi răsună cu insistenţă în liniştea mormântală a serii. Strada e întunecată. Luminile au încetat să funcţioneze cu ani în urmă însă nimeni nu s-a deranjat sa le repare. Felinarele vechi de decenii din suburbiile unui oraş ce îşi păstrează cu greu titlul sunt ultima dintre problemele primarului.

Însă lipsa unei lumini care sa îi ghideze drumul nu pare să îl deranjeze pe bărbatul grăbit ce îşi face drum printre ghene de gunoi pline de săptămâni. Îmbrăcat într-o haină neagră, cu capul plecat şi părul de smoală acoperindu-i chipul palid, ar putea să pară doar o altă umbră în negura nopţii.

Parcurge acest drum de ani buni şi îl cunoaşte bine. Păşeşte apăsat, cu încredere, însa chipul contrazice aceste semnale de siguranţă ale corpului. Ochii albaştri, ce în lumina soarelui sclipesc aproape argintii, îi sunt lipsiţi de concentrare iar fruntea îi este încreţită de gânduri sumbre. Gura, mică în comparaţie cu restrul trăsăturilor feţei, este micşorată şi mai mult de linia fermă în care a fost aşezată. Acest bărbat cu privirea de gheaţă albastră îşi poartă îngrijorarea ca pe o mască de porţelan- palidă, fragilă, perfectă.

La capătul străzii îl aşteaptă o altă umbră a serii. Mult mai scundă, chiar şi cu tocurile ridicol de înalte menite parcă să o ridice deasupra tuturor, această umbră îşi are părul blond, platinat, ascuns sub o glugă neagră ce îi umbreşte trăsăturile fine şi îi ascunde eleganţa. Ochii verzi, pătaţi de noroiul căprui primit de la mama sa, îi sunt fixaţi asupra bărbatului ce se mişcă cu agilitate pe strada întunecată.

Împreună, se opresc în faţa unei uşi ascunse de blocurile cu trei etaje înălţate în jur. Aşteaptă câteva momente. Liniştea e mai asurzitoare ca niciodată, însă amândoi preferă liniştea în schimbul cuvintelor ce atârnă deasupra lor, apăsându-i cu greutatea inimaginabilă a unui adevăr de care se tem atât de tare.

Bărbatul loveşte cu hotărâre în uşă. Două bătăi scurte. Un semnal de alarmă. Femeia priveşte înapoi spre strada întunecată într-un ultim strigăt silenţios. Ar vrea să plece, însă nu poate. În spatele uşii se află viaţa ei. Este ingrozită de realitatea monstruoasă pe care această casă ascunsă între relicvele unei suburbii o poate revela, însă este şi mai îngrizită de ignoranţa pe care inima i-o cere cu atâta fervoare.

Uşa se deschide cu un scârţâit ce sparge liniştea nopţii. O faţă zbârcită de timp şi greutăţile vieţii îi priveşte contemplativ. Ochii mici, ca de pisică, sunt încărcaţi de înţelepciune şi încă ceva imposibil de definit. Buzele crăpate se despart pentru o secundă, pregătite parcă să rostească o invitaţie, doar pentru a se închide la loc în momentul următor.

Pentru o clipă, totul îngheaţă, toţi aşteaptă.

  • Îmi pare rău, rosteşte bătrâna cu o voce răguşită de vârstă. Mă tem că de această dată aţi întârziat puţin prea mult.

Uşa se trânteşte la loc cu un trosnet barbar. Cei doi se privesc unul pe celălalt cu disperare. Ar vrea să se poată întoarce în timp, să schimbe trecutul, însă tot ce pot face este să se privească încă o clipă. Să privească chipul ce odată a reprezentat lumea, viaţa, speranţa iar astăzi reprezintă doar un alt chip ce se va pierde în mulţime. Nu mai are rost. Totul s-a sfârşit şi o ştiu amândoi.

Fără să scoată un sunet, se întoc deodată în direcţii opuse şi fiecare pleacă pe drumul lui. Niciunul nu priveşte înapoi, însă se gândesc împreună la cum ar fi fost dacă nu ar mai fi.

Drumurile lor se despart aici şi nu se vor mai intersecta vreodată. Cu timpul, vor uita unul de celălat iar viata lor îşi va continua cursul. Însă acum, pe strada întunecată din suburbiile unui oraş fără nume, se gândesc doar la prezent şi la cum ultima fărâmă de speranţă îţi poate fi smulsă din mâini doar de cei pe care îi iubeşti mai mult în această lume. Se mai gândesc şi că, în ciuda anilor de suferinţă şi dispreţ înduraţi în zadar, există un singur lucru pe care nu ar vrea vreodată să îl schimbe, iar acesta va rămâne pe veci tatuat în inimile lor de piatră.

Cristina Liţu