Allekh Zerah – Zile de septembrie

Pe străzile colindate de vântul puternic, în boarea rece a dimineții de septembrie, adulmec printre gânduri mirosul îmbietor al cafelei pe terasa micuțului local, Regina.

Ochii se îmbată, gândul galopează, inima tresaltă…zi de septembrie!Ușor soarele se ridică de la orizont, apar primele raze ale zilei de luni, primele speranțe și primele gânduri se ridică odată

cu el…un alt răsărit peste aceleași emoții!  Gustul dulce-amărui al cafelei mă face să deapăn, să zbor, să fug pe plaiuri ale minții ,cu ochii pierduți în mulțime , cu gândul făcându-și loc printre nori….Lângă mine, o fragedă ființă imi atrage atenția..e o lucrare perfectă a naturii: e o fată enigmatică,tacută…părul ei blond ce-i cade ușor pe umeri mă inspiră, zâmbetul ei sincer zboară timid către unii  tineri, iar gesturile ei finuțe mă trimit către copilăria mea….ea nu are mai mult de 12 ani, și aceasta se vede dupa fața ei micuță, tenul fraged și bujorii roșii ce completau zâmbetul ei

zgomotos atunci când primea un nou mesaj, dându-mi de-nțeles că al ei Cupidon e aproape…cam prea devreme…zic!?

Oameni cu frunțile încrețite aproape zboară pe lânga terasa ce dădea în trotuar, un tablou al grabei se deschide in fața mea, pictat pe fontul toamnei…ici-colo câte un toc grabit de damă mă face să-mi

întorc privirea sau cate un scâncit scurt de copil:

-Mami,nu vreau la grădi!

……la această remarcă-mi întorc brusc capul,deschid gura….tac..caut parcă o slovă cerească..e ca un deja vu…aproape scap ceșca din mâna și dându-mi părul de pe frunte șoptesc absentă:

-MAMI!

Câte litere numără acest cuvânt atâtea săgeți mi s-au străpuns în inimă ..iar și iar, ca apoi din ochii ațintiți departe să porneasca o lacrimă fierbinte…. O șterg ușor și iau o gură din cafeaua care deja

începuse să se răcească, îmi verific ceasul de mâna…și trec mai departe pe veșnicile plaiuri ale amintirilor….frumos aici!

Sfârșit de octombrie…

-Felicitări, doamna Maria! Este o fetiță adorabilă! Cum îi puneți nume? întreabă vioaie asistenta

Maria era ușor amorțită după operația ce tocmai o suportase,dar durerea  parcă-i era nesimțită în fața micuței ce plângea din toate puterile…

-Allekh Maria Zerah! zise ea cu glas stins, dar în ochi îi apăruse o mică sclipire, o fericire, o rază!

-Oh…ce nume frumos! I se potrivește, simt asta! zise asistenta în timp ce curăța micuța.

Câteva ore mai târziu, Maria era pe un pat în salon,ținând pe piept cel de-al treilea copil al ei  și soțului ei, Lică. Părul închis la culoare ca abanosul, era prins la spate cu o agrafă mare, iar fața ii era

obosită….dar oboseala se lasa biruită de zâmbetul larg provocat de emoție.

Cu mâini sigure, asistenta puse micuța în pătuțul ei, mama avea nevoie de somn.

O nouă zi își revărsa mrejele peste Bătrânul Pământ. În salonul numărul unu mama își alăpta odorul….iar dragostea plutea în aer. Deodata ușa salonului  se deschide larg, iar în prag apare o fetiță micuță, brunetă …tunsă scurt. Purta o rochița turcoaz, de catifea iar în picioare niște pantofi negri…era mirifică!

-Mami, nu cred…avem înca o surioara? spuse ea alergând spre pat.

Limba ei mică se încâlcea ușor la pronunția literei „r”, iar obrajii i se ridicau ușor lăsând loc zâmbetului irezistibil!  În urma ei, intră un băiețel cam de patru ani, cu păr castaniu și un ten deschis. Purta o cămașa maronie în carouri, și o pereche de pantaloni negri, era un mic ptinț!

Iar ultimul intră tatăl, un bărbat de o vârstă mijlocie, cu par brunet, înalt și solid, dar tremurând de emoții. Acum familia era perfectă, intactă, bucuria lor urcându-se până la soarele ce lumina generos! Un buchet uriaș de trandafiri umplu polița din dreapta patului,iar ca pătuțul micuței să nu fie gol, copiii așezară la căpatâi un mic căluț și o păpușică.

-Mami, nu-i așa ca eu o să fiu tenta(asistenta) pentru bebe când veniți acasă? zise micuța Jane

-Desigur, răspunse mama, când o sa vi de la  grădi!

– Dar mami, nu vreau la grădi! se plânse ea mamei…

Câteva zile mai târziu, mica familie părăsea spitalul intreptându-se spre modesta lor mașină vișinie parcată la poartă. Tatăl o ducea pe mica Allekh în brațe, înfășurată intr-o paturică moale, ce nu permitea răcoarei să-i ajungă la pielea fragilă. Mama mergea alături de Jane, iar Lică Junior fugea înainte fericit….ah, ce familie perfectă!

O briză ușoară de vânt mă trezi la realitate, instinctiv  am întins mâna spre ceașca de cafea care se răcise de ceva vreme, dar totuși era încă bună! Am sorbit-o în grabă și m-am ridicat să ma pregătesc

de plecare. Mi-am pus agale geaca de piele, neagră si eșarfa maro de cașmir, iar părul l-am lăsat sa atârne în voie pe spate!

În următorii pași am fost deja în stradă, alaturi de mulțimea ce parcă se mai domolise…doar ici colo se mai zărea câte o frunte încrețită sau un pas grăbit! Ficare în lumea lui, fiecare în culoarea lui…

Zile de septembrie….

Barbor Alexandra


eleva
Bistrița-Năsăud