Era o vară târzie, ultimele mele zile dintr-un concediu sugrumat, smuls cu chiu cu vai hârţoagelor geloase, hotărâte să mă înece fără drept de apel, înainte de a prinde o gură de aer curat, de munte. Cu bucuria unui copil căruia i s-a promis o jucărie, m-am îndreptat către Gârda, acolo unde, de ani buni îmi răcoresc creierii intoxicaţi de ecuaţii fiscale alambicate, în inima Apusenilor. Ca şi când ai trage o perdea, imediat după Câmpeni, smogul rămâne în urmă şi sufletul îmi prinde a cânta imnul locurilor pure, ce par desprinse din grădini celeste. Uneori, când mă întind pe malul Arieşului, am impresia că dacă întind mâna pot atinge norii grăbiţi. Alteori, plimbându-mă prin Cheile Ordâncuşei, îmi imaginez haiduci călărind prin pădure pe cai puternici, chiuind de zor, sau, dimpotrivă, ascunzându-se în grotele care se deschid, tot atât de dese pe versanţi ca păstrăvii în apa limpede. În fiecare an, mai descopăr câte ceva, că e peşteră, cascadă sau o simplă pensiune rezemată în coasta unei păduri, aşa încât nici nu mă mai străduiesc să caut alte destinaţii concediilor mele. E clar că Munţii Apuseni sunt în topul preferinţelor.

În vara aceea, pe harta agăţată la loc de cinste pe peretele unei pensiuni, am descoperit o cascadă pe care nu o identificasem în anii anteriori. Am studiat traseul, mi-am fixat punctele de reper, am aruncat câţiva biscuiţi şi o sticlă cu apă în rucsac şi am pornit cu nerăbdare către Petrăhăiţeşti. Am trecut cu paşii uşuraţi de griji pe lângă o păşune sănătoasă, cu miros puternic de fân cosit, pe care sclipeau ca două bijuterii de abanos doi cai superbi, numai fibră, şi am intrat în răcoarea pufoasă, cu miros de ciuperci, a pădurii. Senzaţiile înălţătoare a unei lumi pline de magnetism m-au năpădit deodată, de-a valma, aşa încât, până am descoperit cascada, eram deja transpusă într-o stare de împăcare şi echilibru interior, greu de redat în cuvinte. M-am aşezat pe un colţ de stâncă la baza căderii de apă, alunecând sub hipnoza scânteietoare a celor două etaje care se prăvăleau în ritmuri sinucigaşe peste pietroaiele cu umbre pământii. Mugetul învolburat al apei era un concert pe cât de rar pentru mine, pe atât de tămăduitor de trup şi suflet.

N-aş putea să spun cât am rămas în contemplare. Ştiu doar că, la un moment dat, urechile mele au surprins o tânguire prelungă, ciudată, ce părea apropiată. M-am ridicat şi am pornit în urmărirea sunetului sfâşietor, împrăştiat în ecouri joase de-a lungul întregii păduri. Am descoperit curând sursa sunetului care mi-a întrerupt meditaţia. O mână de om, o fetiţă, rezemată de un copac de la marginea unei poieni, cânta într-un tulnic de trei ori mai lung decât ea. Am văzut tulnice la viaţa mea în câteva muzee, dar era prima dată când vedeam pe viu şi auzeam cu propriile urechi un sunet atât de amplu, curat şi profund. Fetiţa, cu obrajii desenaţi şugubăţ în mii de pistrui, dădu să se oprească de îndată ce m-a văzut. I-am făcut semn să cânte în continuare, aşezându-mă în iarba înaltă, înspicată şi smerită a poienii scăldate în soare. O, ceruri! Jur că n-am mai trăit aşa ceva în viaţa mea! Nu ştiu cum ieşeau sunetele acelea din pieptul micuţ al copilei şi cum putea ridica cu braţele cât două rămurele de alun ditamai tulnicul, dar ştiu că cânta cu atâta foc că mi-au dat lacrimile.

– Cum te cheamă, îngerule? Am întrebat îndată ce copila şi-a lăsat instrumentul să se odihnească la picioarele ei.

– Nicoleta Petruse, a răspuns zâmbind cu soarele în faţă.

– Ai cântat atât de frumos, că mi-e greu să cred că eşti reală!

Râde. Mi-am împărţit biscuiţii cu ea, stând una lângă alta pe covorul curat al poienii, cu tulnicul între noi, ca două prietene vechi.

– Vrei să te învăţ să cânţi?

Am dat din cap cu bucurie. Dacă un copil de şapte ani poate, eu de ce n-aş putea scoate măcar un sunet?  Am ascultat atentă cum trebuie să înclin tulnicul, cum să potrivesc buzele pe marginea încă mirosind a lemn lăcuit şi am suflat. De ruşinea sunetului scos de mine, n-am să încerc comparaţii. În acel moment, Nicoleta a început să râdă în hohote. Părea că râde pădurea însăşi! Codiţele împletite cu elastice roşii, tremurau pe umerii firavi, iar ochii, mai adânci ca apele Arieşului, înotau în lacrimile stârnite de nepriceperea mea. După ce reuşi să se liniştească, se aplecă să-mi şoptească, aşa încât să nu mai audă nimeni în afară de noi:

– Nu te prea pricepi!

După care îmi cântă din nou, parcă mai înflăcărat decât prima dată.

– Vezi, aşa se face!

Mă duse apoi acasă la ea, unde bunicul ei încerca să amenajeze un muzeu cu obiecte cioplite de mâna lui. Plină de mândrie, Nicoleta îmi explică că, bunicul nu ciopleşte din bucăţi, toate obiectele au prins formă dintr-o singură bucată, fără îmbinări. Într-un târziu, apăru şi mama Nicoletei, cu un prunc la sân şi altul agăţat de fusta bogată. Nicoleta l-a ridicat în braţe pe cel mai mărişor şi mi-a spus serioasă:

– Acum nu mai pot sta cu tine, trebuie să îl hrănesc pe cel mic!

Mama ei o mângâie pe păr şi o sărută pe frunte, întorcându-se în casă cu pruncul de la sân, liniştită că celălalt copil încăpuse pe mâini vrednice. Nu-mi venea să plec aşa, pur şi simplu. Nicoleta îmi dăruise în puţinul timp petrecut cu mine nişte amintiri unice, pe care unii, nu le întâlnesc într-o viaţă de om.

– Nicoleta, spune-mi ce ţi-ai dori tu cel mai tare şi mai tare?

– Să am caiete când merg la şcoală, spuse imediat, fără să stea pe gânduri.

Mi-au dat lacrimile. M-am scotocit prin buzunare, supărată că, de obicei, când pornesc pe trasee, nu iau bani cu mine, pentru că nu mi-ar folosi la nimic. Am dat, la fundul rucsacului, de o hârtie de cinci lei. I-am întins-o:

– Uite, pentru tine, să îţi iei caiete când începe şcoala.

A luat hârtia, privind-o o singură dată, a împăturit-o în două şi a ascuns-o în buzunarul drept al bluzei de trening, mai mult încurcată decât bucuroasă, după care, m-a privit plină de seriozitate, cu pistruii strălucitori dansând pe feţişoara ei dulce:

– Să mai vii pe la mine, să te învăţ să cânţi din tulnic!