Pleacă şi vin, păsările călătoare…

Era poştăriţă Dana, umbla pe la porţile oamenilor, cu o geantă cât ea de mare, împărţindu-le bucurii, tristeţi, şi ce mai aveau ei destinat. Necazurile i se adunaseră, supărările din familie, datoriile, o copleşeau, simţea că nu le mai poate face faţă. I-a fost atât de greu să ia hotărârea dar, în cele din urmă, a reuşit. A plecat în Italia. A plecat , cum zicea ea, spre ,,lumea largă’’, doar-doar o reuşi, cumva, să salveze, dacă se mai putea, ceva.

Vasilica era o rebelă, o ştiam de când eram mici, mi-a fost colegă de bancă în şcoala generală. Îşi făcuse o viaţă a ei, lângă un soţ pe care îl iubise foarte mult, dar pe care , acum, îl ,,luase’’ băutura. Ea trecea mereu în căruţă, la câmp, la muncă. Alerga, de dimineaţă până în seară. Îi plăcea să muncească, era tare harnică. Intr-o bună zi, s-a săturat să tot muncească degeaba, copii crescuseră şi cereau câte toate, nu avea nici-un sprijin, de nicăieri. A plecat in Italia.

A plecat apoi şi Alina, şi nu vreau să-mi amintesc ce jale a fost atunci, când şi-a lăsat fetiţa, plângând până la leşin. Ea totuşi era mai bine, căci pleca împreună cu soţul.

Au plecat apoi cele două surori, iubitele mele , nepoatele mele dragi. Degeaba ,,învăţaseră carte’’. Degeaba au ,,făcut facultate’’, au prins tocmai perioada îngheţării posturilor, nu au mai găsit alte soluţii, sau nu le-au putut ele accepta. Şi-au dorit ceva mai bun, ceva mai mult, de la viaţa lor.

Foarte mulţi tineri din sat au plecat din ţară, în căutarea unei vieţi mai bune, a unui trai decent. Majoritatea, în Italia. Cei mai mulţi au reuşit.

În perioada de vară, au concediile de odihnă.

,,Au venit italienii !‘’, spun, la tot pasul, sătenii. Pe stradă circulă în viteză mare tot felul de maşini, care mai de care mai sofisticate. Vânzătorii micilor magazine, apărute precum ciupercile după ploaie în urma Revoluţiei, îşi freacă palmele, fiind siguri că, pentru cel puţin o lună de zile, uşile le vor fi deschise mai des. Şi poate îşi pot reveni şi ei din moartea lentă care i-a cuprins de ceva vreme. Căci, în satul în care trăiesc, criza şi-a pus amprenta pe mai toate categoriile sociale. Parcă totuşi nicăieri nu este mai vizibilă ca în rafturile magazinelor micilor comercianţi. În instituţii, puţinele existente, oamenii îşi poartă cu demnitate necazurile, se mai plâng, uneori, mai şuşotesc bârfe pe la colţuri, despre cutare sau cutare, căruia i-a mai venit o somaţie de la bancă sau o poprire pe salariu pentru scadenţe neachitate. Pensionarii îşi drămuiesc pensiile cum pot, şi se plâng , unii, celorlalţi, pe la porţi. Dar vânzătorii de magazine îşi cunosc clientela şi simt, pe propriile afaceri micuţe, că toţi sunt strâmtoraţi. Le tot dau produse ,,pe caiet’’ multora dintre clienţi, conştienţi că doar aşa vor face face concurenţei, dar au ajuns să nu mai poată face nici asta.

De acum, vor face vânzare pentru că ,,italienii’  vor face cumpărături  pentru ei, dar mai ajută cel puţin câteva familii, iar cei tineri, un cârd de prieteni , împreuna cu care ies zilnic , măcar la o bere şi o cafea.

Aşa cum ziceam, timp de cel puţin o lună , vara, satul freamătă de voie bună, care se simte la tot pasul.

La nunţi, ,,italienii’’ sunt cei mai activi petrecăreţi. Pe stradă, adună pâlcuri de prieteni, cărora le insuflă optimism şi voie bună. Gospodăriile se refac, familiile se reîntregesc, speranţa renaşte.

Timpul însă trece mult prea repede. Se încheie perioada de concedii. După ce şi-au făcut bagaje, de data aceasta cu cât mai felurite lucruri tradiţionale, pleacă, cu toţii.

Lasă în urmă tristeţi, dar si speranţă . Cei de acasă ştiu că, la anul, cam tot pe vremea asta, iarăşi se vor întoarce.

Şi iarăşi vor pleca, şi iarăşi vor veni…

Ca şi păsările călătoare. Exact ca ele .

,, Dar oamenii sunt oameni’’   , veţi spune,  ,, şi nu păsări!’’ . Totuşi , au devenit păsări călătoare. Îşi desfac larg aripile, pentru a zbura din cuib. Pleacă, doar pentru a reveni la acesta şi a-l consolida.

Nu toţi revin. O parte se stabilesc în depărtări. Adoptă ţara, adopta cultura acesteia , adoptă pe locuitorii acelei ţări.

Nu vor putea totuşi să mă convingă. Pentru că nu vor putea înlocui mirosul colbului ridicat pe uliţă de căruţele care trec, pentru că nu vor putea înlocui mirosul pâinii calde învelite în ştergar de mama care îi aşteaptă în prag, sau lătratul câinilor în sat când pornesc, pe înserat, colindătorii.

Nu am căderea , nu am timpul, nu am cuvintele, să scriu despre aceste minunate păsări călătoare.

Mi-ar mai trebui o viaţă, să intru în mintea lor, să zbor pe aripile lor, apoi să învăţ atâtea cuvinte cât să pot descrie simţămintele lor. Să înţeleg ce simt când îşi deschid aripile, să înţeleg ce simt când zboară spre departe, şi când îşi strâng aripile, pentru a putea trăi pe altă glie, ţinându-le lipite strâns, încât le pătrund în suflet, până ce le vor deschide, iarăşi, pentru a-şi începe drumul către înapoi, spre casă.

Ori, de unde atâta viaţă, când şi asta se iroseşte pe nimicuri ?

De Caleopi Efrem