Tăcuţii

Şi iarăşi vin sărbătorile de iarnă.

Cu multă bucurie ar trebui să vină. Dar şi cu multe tristeţi ele vin.

Fără voia noastră, gândurile se îndreaptă spre bucurie. Deja auzim colinde, deja vedem brazi de crăciun, sau artificii de început de an. Pregătim meniuri, organizăm fieste. Se apropie nebunia sms-urilor şi a reţelelor blocate de atâtea urări. Animalele de sacrificiu îşi ţipă destinul, fără ca nimeni să se întristeze măcar vreun pic. Ne adunăm cu familia, cu prietenii. Ne vizitează prietenii, ne căutăm prietenii, aceia care mai sunt.

Totuşi, îmi stă mintea, în preajma sărbătorilor, mai ales, a acestora, de iarnă, la cei ce nu mai sunt. Simţiţi că acum, mai mult decăt alteori, sunt prezenţi printre noi ?

Pe drumul ce mărgineşte uliţele satului dinspre răsărit, paşii pornesc să se înşire, aproape fără voia mea. Mă poartă, agale, spre ei. Spre cei care au fost. Spre cei ce tac.

,,De ce-ai plecat ? Cu vântu-n părul tău vâlvoi, nu te- ai uitat o clipă înapoi’’… A trecut o veşnicie de când tânărul profesor nu mai este, răpus fiind de o boală, pe cât de rea, pe atât de neaşteptată. Era un tip vesel, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere, de o inteligenţă rară şi bun simţ pe măsură. Mi-l amintesc pe plajă, la mare, cum prezenţa lui făcea să se întoarcă multe capete. Iradia voie bună şi frumuseţe. S-a stins subit, în decursul unei zile, nefaste. Merg în continuare pe aceeaşi alee, să-mi salut un vechi prieten care, acum o lună doar, s-a stins. Plin de vitalitate, cu simţul ironiei mereu prezent. În fiecare an, la căderea primei zăpezi, fie şi în toiul nopţii de era, îşi lua de mână soţia şi ne bătea în uşă ,, Băi, ninge, aţi văzut ? Hai , afară, să ne bucurăm de zăpadă !’’ Dacă nu venea la uşă, suna telefonul, şi ştiam că el ne anunţă că a căzut prima zăpadă. Parcă a fost ieri. Nu va mai veni, nu va mai suna…

Paşii mă poartă, fără să vreau. Ajung şi la Măria mea. Se odihneşte, tăcută, lângă soţul ei. Nu mai este panicată că ,, avem o grămadă de treabă de făcut’’, nu mai are nici o obiecţie la tot ceea ce fac toţi. Ea este creatoarea mea a ,,Vieţii din paharul cu nasturi’’. Anul care a trecut, în urma unui accident vascular, am pierdut- o şi pe ea.

Cu sufletul tot mai trist, ajung la celălalt loc al satului, unde există tăcuţi. Nu mai privesc în jur. Merg direct la tăicuţul meu, iubitul vieţii mele. Nu ştiu dacă, vreodată, se va mai naşte o dragoste ca aceea care a fost între noi doi. O dragoste rară,  ceva ce nu piere niciodată. Mă aşez în genunchi şi stau de vorbă cu el. Nu am putut nici să-l jelesc. Căci inima , căci sufletul ,nu mai pot jeli. Doar mintea mea o mai poate face. A luat cu el, când a plecat , o parte, dacă nu chiar toată, din viaţa mea. Îmi iau rămas bun şi plec.

Nu trec niciodată pe acolo fără să o salut pe Doamna. O doamnă care mi-a schimbat, şi ea, în felul ei, viaţa. Era părintele unui om  ,,cu stare’’, dar foarte ocupat, care trăieşte mai mult prin străinătate. Dar pe care îl respect pentru aceea că el, la rându- i , a respectat dorinţa ei de a o aduce, pentru odihna veşnică, în locul în care ea s-a născut, pe care l-a iubit mai mult decât orice, mai mult decât o vilă luxoasă în care a trăit mare parte a vieţii sale.

Vin, iarăşi, sărbătorile de iarnă. Prietenii şi apropiaţii sunt cu noi. Dar noi, cei ce suntem acum, purtăm amprenta celor pe care i-am pierdut. Ei au plecat cu fărâme din sufletele noastre. Părţi din sufletele noastre au plecat odată cu ei. De aceea îi căutăm, mereu şi mereu, pentru a ne reîntregi. Căci aceste fărâme tind să se unească, să ne recompună. Şi, atunci când ultimele dintre ele, ceea ce a mai rămas din noi, se vor alipi celor plecate, vom fi iarăşi noi, întregi.

Vom deveni  tăcuţi.

Atunci ne vom găsi locul, şi, cine ştie, poate o vom lua de la început…

De Caleopi Efrem