Gurile vântului, cu fălci deschise larg semănând a guri de lupi cu pumnale în loc de dinți, îmbrăcau natura în răceala pregnantă a visului. E drept că unele vise sunt calde în îmbrățișarea lor, dar nu și ale lui. Ilustrații ale unei spirit nefericit, ale unei inimi destrămate pe cale să-și disipe ultimele fărâme de substanță asemenea firelor de nisip ce se scurg printre degete, ale unei vieți pe care simțea că nu mai are puterea să o schimbe, visele sale cerneau deșertăciunile propriei ființe prin sita conștiinței dezgolite.
Tânărul mergea pe o alee mângâiată de zâmbetul amar al frunzelor ce au sărutat țărâna, frunze strivite de pașii neîndurători ai trecătorilor. Nu le vedea, nu vedea nimic, poate doar cerul trecând peste coama pământului, peste trunchiuri, peste creștete de oameni triști ori zglobii, peste cețuri și vârfuri de munte oglindite în măreția asfințitului, în gloria lunii și a stelelor, călăuze prin țesăturile nopții.
Curând însă, umbre au apărut și i-au vorbit în graiuri neînțelese, au încercat să îi explice, să îl învețe, să îl învăluie în căldura lor nefirească, dar el le-a depășit fără să-și clinteasca privirile de la drumul său, care îl mâna către ea, către cea pe care o iubea cu toată ființa sa.
Au apărut și alte euri de-ale sale, unul dintre ei murmură:
-Aș vrea să îi ating vorbele, să îi gust mirosul, să îi acopăr văzul cu sărutul meu…
-Are inima împietrită, răspunse un alt eu al său, celălalt încuviință în tăcere și amândoi se prefăcură în praf după câțiva pași.
Băiatul porni mai departe fără să asculte și să înțeleagă tâlcul acelor vorbe. Vântul rece deveni năprasnic, un vuiet de ace, un vajnic vârtej de forțe dezlănțuite. Ce resimțea el? Nimic în exterior, însă sufletul său se prăbuși sub propria greutate, simți un gust amar pe limbă, simți cum i se strânge coșul pieptului și îl sugrumă, de parcă întreg pământul i se sprijinea pe stern și o durere atât de mare îl străpungea ca un pumnal până în pântecele sufletului, un pumnal care se răsucește în rana imanentă, încovoind crestăturile însângerate și sfâșiindu-le până la os. Fruntea i se încruntă, ochii se închiseră pentru o clipă.
-O văd…
Discuta cu o vervă nestăpânită cu altcineva, el era martor la scenă, dar a trecut pe lângă el, nu l-a văzut, nu a vrut să îl vadă, poate îl detesta, respirația pur și simplu i se tăie sub povara dureroasei umilințe, el o privise cu ochii mari ca niște tăciuni încinși, aproape că îi sărise în cale, dar ea… ea… ea nu i-a acordat nici cea mai mică atenție, nici măcar o vorbă, o ocheadă,… nimic. Deschise ochii. Respirația i se tăie din nou, a fost nevoit să se aplece, să se sprijine cu podul palmelor de genunchi, întreaga făptură i se umplu de o amăreală fără margini.
-Nu e adevărat…
Porni din nou la drum, cu gurile flămânde de vânt apucând și înhățând totul în calea lor, venind cu miile din sens opus, în încercarea de a-l doborî, de a-l împiedica să ajungă la ea. Era pe un povârniș acum, se chinuia din răsputeri să îl depășească, asuda, picioarele deveneau tot mai inutile și mai grele… se prăbuși în genunchi, crivățul îi biciuia chipul care ardea de durere, dar nu putea să renunțe. Întinse brațele, apucă mănunchiuri de buruieni și chiar scaieți din drumul său, care se ivisera de nicăieri și se târî pe burtă, cu vlaga muribundului care nu vrea să se dea bătut. Niște mâini îl apucară de glezne.
-Înapoi! Acolo e moartea ta, sfârșitul tău!
-Nu meriți să fii iubit! Nu meriți nimic! Chiar tu ți-ai spus-o în nopțile de chin!
Erau alte euri de-ale sale, apărute din neguri, de peste tot, și îl trăgeau înapoi, cu forțe zdruncinătoare.
-Lăsați-mă, vă rog! Trebuie să ajung la ea! urlă tânărul înfigându-și unghiile în țărână, printre pietre, începand să îi sângereze abundent.
-Chiar nu pricepi? Nu te iubește!
-Nu mă iubește! Și mă urasc pe mine pentru asta, din toată ființa…, zise un alt eu al său, iar buzele sale tremurătoare se mișcară în același sens, rostind aceleași vorbe usturătoare, tăioase precum crivățul ce umplea văzduhul.
-Poftim? Nu, nu! Nu! protestă el. Lăsați-mă, vă rog din suflet! Nu pot să renunț, prefer să fiu nimicit în încercarea mea, strivit, zdrobit, umilit, am nevoie de suferința asta, am nevoie de ea atât de mult, trebuie să mă doboare…
Eurile îi dădură drumul, se dădură doi pași în spate și îl priviră cu o compasiune care îi străbătu spiritul până în străfunduri, apoi se prefăcură și acestea în nisip și praf, spulberate de vântul nimicitor. Tânărul privi drept înainte. Aproape reușise. Cu unghiile și degetele însângerate, rupte și sfâșiate, cu trupul vlăguit, putea să o vadă, emana căldură, bunătate, frumusețe. Tremurând din toate încheieturile, se ridică din nou în picioare. Crivățul încetă să mai bată, scaieții din cale deveniră rubinii trandafiri, frigul se preschimbă într-o mângâietoare căldură. Era chiar înaintea sa, și îi zâmbea cu mult drag și duioșie. Întinse brațele spre el, iar el se năpusti cu pasiune, dar tot ce sperase că va primi a fost o răceală mormântală. Nici măcar nu era ea. Era o statuie din gheață, mai rece decât universul părăsit de căldura ultimei stele. Se dezlipi cu bruschețe de ea. Pe podul palmelor sale, alături de sânge închegat, erau stropi de apă din gheața acelei statui. Se întoarse, se împletici și se prăbuși fără putința de a se mai ridica, plămânii săi se închiseră, nu mai putea respira, nu o va mai putea face niciodată… Totuși fierbințeala se reaprinse și îl învălui. Erau umbrele pe care nu le băgase în seamă la începutul drumului său și totuși acum îi erau alături. Brusc, deveniră chipuri, fețe familiare: prieteni, familie, rude.
-Noi te iubim, dragul nostru. Orice ar fi. Oricât ai greși. Orice ai păți, oricât de neputincios ai fi, oricât ne-ai urî, noi tot îți vom sta alături. Întotdeauna!
Bărbia sa începu să îi tremure, pieptul îi era gâdilat de un fulg amar, se îmbujoră, fruntea i se încreți și picuri de mărgean i se scurseră din colțurile ochilor.
-Mamă… Mamă! Iartă-mă, te rog! Iartă-mă, te rog, că te-am uitat… atâta amar de timp…
Mama sa îi luă mâna șubrezită, rănită și plină de sânge, și i-o sărută apăsat. Tatăl său îi zâmbi cu lacrimi în ochi.
Pentru că, indiferent de orice, o iubire pătimașă te poate face să îi uiți pe cei care îți sunt și îți vor fi mereu aproape: familia, rudele, prietenii autentici. Ei te vor iubi fără să facă totalul defectelor și greșelilor tale, fără să le pună în balanță cu lucrurile bune de care ești sau ai fost vrednic. Nu neglija persoanele care te iubesc cu adevarat, dragă cititorule, doar pentru a iubi cu toată ființa ta o himera, un vis pierdut în albastrul nesfârșit al cerului.
Cu toate acestea, după o vreme, tânărul, ieșind în oraș și cutreierând străzile, se gândi, privind întinderea cerului: “eu tot te voi iubi mereu, chiar dacă mi-ai ucis sufletul”.

De O. Claudiu