-Vasile, vezi?

Vasile nu vedeam mare lucru. Prin ceața deasă, luminată slab de cerul întunecat, deslușea doar apa neagră a lacului, pe care barca de lemn plutea aparent în derivă , de fapt, se îndeparta mereu de el, de parcă nu dorea să fie prinsă.Vasile mergea prin apă, având mâlul până la genunchi. Nici trestiile pustiite nu-l ajutau, nici vocea care mai mult îl tulbura, dar voia barca. Venele-n tâmple stăteau să pocnească sub tensiunea dorinței, iar fața vineție îl făcea să pară un înecat ridicat din ape. Se apropia tot mai mult de barcă, ochii luceau în întuneric, iar chipul lui căpăta un rictus.

-Vasile! îl striga vocea care venea din toate părțile.

Vasile…nimic. Puse mâna pe barcă, iar inima începu să-i bată cu puterea fericirii. După câteva încercări eșuate de-a poseda barca, Vasile se văzu învingător. ,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile, rămânând cu ochii goi, pironiți în peisajul care nu promitea nimic. Ceața era mută, lumina slabă arunca umbrele trestiilor înțepenite pe luciul șters al apei. Vasile privea.

 ***

-Vasile, vezi?

-Vad! Tu vezi?

Mateea își încheiase și-n seara asta rolul, pe care și Vasile ajunsese să-l știe pe de rost. Mateea, o actiță purisană și puțin ratată, ținută-n distribuții pentru datoria  directorului teatrului față de tatăl ei, care fusese și el actor pe scena subredă.

-Trebuie să părăsești teatrul, îi spuse Avram, proaspăt pus în funcția de director, lui Dimitrie.

-Asta nu-i cu putință! Nu-mi poți face una ca asta, mai ales acum după ce Ana m-a lăsat pe drumuri și cu un copil în brațe, spuse Dimitrie uitându-se spre Mateea, care era o copilă și privea totul de după cortină.

Ana, frumoasa lui soție, o actiță de mare succes, puțin frivolă, avea patima jocurilor de noroc, iar după ce și-a jucat casa la cărti, s-a spânzurat.Ana avea obiceiul să vină noaptea târziu acasă, lucru care nu-l deranja pe Dimitrie. El prefera să-și petreacă timpul de după spectacole cu Mateea.

-E tot ce-am avut de spus, Dimitrie. Astăzi joci pentru ultima dată aici. Dă tot ce ai mai bun.

Avram plecă lăsându-l pe Dimitrie în loja în care-și repeta rolul. Mâinile albe îi acoperiră chipul, lacrimile, iar Mateea îl privea neputincioasă.

Sala se umplu de oameni, care în scurt timp făcură liniște. Finalul i-a șocat pe toți care au fugit mancând pământul. Dimitrie făcu o reverență inedită, la ultima ridicare a cortinei…apăru spânzurat. Sala s-a golit imediat, doar Mateea rămase înmărmurită în culise, de unde reușea să-l vadă parțial pe tatăl ei, in balansul specific spânzuraților.

Mateea a rămas în grija directorului căruia i-au fost necesare săptămâni pentru a-si reveni. Se simțea vinovat până în măduva oaselor și-i era cu neputință să-și continuie viața având conștiința atât de încărcată. După ce a stat preț de câteva luni internat, Dimitrie se consola cu ideea că măcar Mateea a rămas în grija lui, astfel se poate achita într-un fel de datoria și păcatul față de Avram.

-Pe toată durata piesei, Mateea te-a privit. Chiar si la reverențe. Ba chiar ți-a facut cu ochiul, sopti Alecu în urechea lui Vasile. Să nu pui inimă și suflet, Vasile! Nu merită! A fost femeia tuturor din teatru….și au fost mulți actori pe aici.

Vasile se ridică de pe scaun și începu să se strecoare printre ceilalți spectatori, care se îndreptau spre ieșire.Respirația i se tăia de emoții la fiecare pas, iar Alecu nu făcea decat să-l împingă tot mai mult în brațele ei. Porii pielii se umeziră, tâmplele-i zvâcneau sub plăcerea păcatului care se născuse-n mintea lui. Vasile puse mâna grosolană pe cortina de după care știa c-o va vedea. O îmbrațișă pe Mateea care-l respinse o dată, de două ori….de trei, dar zâmbetul ascuns în colțul gurii roșii și cărnoase ca o cireașă proaspăt coaptă, îi dădu lui Vasile speranță și curajul de-a insista.

-Ce crezi că faci? întrebă ea, aparent timidă și pierdută-n situație.

,,Cu greu, dar te-am prins”, spuse Vasile în sinea lui strângând-o mai tare în brațele-i puternice îngropându-și nasul în zulufii ei întinși pe perna, în ochii lui.

***

Timpul trecea, întunericul domnea. Vasile începu să pipăie prin barcă după vâsle. ,,Una?”. Continuă să mai caute, dar fără spor. ,,Trebuie să mă mulțumesc și cu asta”. După ce trase puternic aer cu miros de mâl, Vasile începu să dea la ….o vâslă. ,, După ceața asta e lumină. Acolo trebuie să găsesc ceva”, se încuraja Vasile. Se îndrepta spre lumină, dar lumina se îndeparta, lacul se lungea la fiecare vâsla lăsată în apă, ceața nu dispărea, iar trestiile tot înțepenite rămâneau. Burboane de sudoare apăreau pe fruntea lui.Dorința de-a ajunge la un mal, îl ardea. Arunca hainele de pe el gâfâind din ce în ce mai epuizat. Nu pleca, nu ajungea, nu atingea. Imaginea din fața ochilor era mereu aceeași. Cu un țipăt tribal sparse liniștea nopții. Începu să țipe ca apucat și trânti vâsla in apă, fără să-i dea drumul. Simți că atinsese ceva. Apucă de-o cârpă și începu s-o traga la suprafață. Tot mișcându-și mâinile în acolo și-n coace, dădu de păr, păr lung, zulufi răsfirați în apă. Îi întoarse fața către pâlcul de lumină și-o zări. ,, Urâtă te-au mai făcut viețuitoarele lacului”, spuse Vasile îngrețoșat lâsând leșul să alunege în apă.

***

Anii treceau, iar mariajul cu Mateea era tot mai greu de tolerat. Alecu și-ale lui vorbe îl bântuiau neîncetat. După atâtea sfaturi, Vasile a pornit orbește în viață alaturi de Mateea, dar motivul supărării lui, nu venea din vorbele malițioase  ale pasagerilor vieții. . ,, Mai e puțin și se termină șă stagiunea asta”, își spunea Vasile. ,,Directorul n-o mai primeste. Să văd de unde o să mai vină noaptea târziu. Cine o să-i mai ravasească zulufii”.

Stagiunea se termină, nu și nopțile ei pierdute departe de Vasile, nu și biletele de amor trimise de amanți făra pic de reținere.

Cocoșii anunțau o nouă zi, iar Mateea rasucea usor cheia în ușă. Vasile își făcu și el apariția din bucătarie, unde pierduse noaptea în aburi de alcool.

– Nu dormi? Întrebă Mateea fără să-l privească.

-Nu! Ai putea să mă privești! o îndemna Vasile aprinzîndu-i o lanternă în ochi.

Lumina slabă și prost poziționată, arăta un chip bizar, necunoscut ochilor lui. Machiajul săpase riduri adânci de-a lungul vremii, iar gura….gura era ca o cireașă amară și trecută….iar zulufii…zulufii erau ciufuliți, dar nu de el. Ce mai văzu Vasile? Ce-l îngreșoșă pe Vasile? Sângele din colțul gurii și ochiul umflat al Mateei.

– Urâtă te-au mai făcut amanții.

 ***

 Distrus și răpus, Vasile se aruncă din barcă și începu să tragă de ea.,, Nu mă duci tu la mal, te duc eu”. Cu apa până aproape de nas, Vasile se încăpățâna să tragă de barcă. Căutând o ieșire printre trestii, zari o lumină care era tot mai clară și tot mai aproape. Apa începea să scadă, iar Vasile rasufla tot mai ușurat. Casa părintească se înfățișa în ochii lui.

-Dă-te, mamă, că strici!

-Ce stric? întrebă femeia.

-Rujul! răspunse Vasile sarcastic uitându-se lung la buzele ei pictate în roz.

– Da, rujul mă strică. Nu-mi trebuie. Se văd trăsăturile frumoase ale tinereții.

– Am greșit, mamă! Spuse Vasile cu amărăciune abandonându-se în brațele calde ale mamei.

Totul era înțepenit. Doar vântul mai flutura baticul mamei, lăsând   să se vadă ochii ei cusuți.

De Elena Cristina