Ce poate fi mai minunat ca glasul ce mă cheamă
În miez de zi, cu a ei voce caldă,
Ce poate fi mai minunat ca tine, Mamă?
Iubirea-n ochii tăi, de-a pururi mi se scaldă.

Nerăbdătoare mâini ce-așteaptă să m-atingă
Atât de delicate, eu ți le sărut,
C-așteaptă zile-ntregi, în brațe să mă strângă
De-atâta timp și păru-i se făcu cărunt.

De-atâta chin s-a-nvolburat și cerul,
Întunecat când sufletu-i pe jar,
Căci numai el îi simte dinadins tot dorul
Și-al Mamei suflet împrejmuit de-amar.

În gând vorbesc cu timpul și strașnic câteodată,
Pe Mama să mi-o lase, plângând încep a-i cere,
Întreg răspunsul lui e-o arogantă ceartă
Și îmi retrag cerința cu lacrimi de durere.

Lacăte de piatră-mi pune suferinței mele
Și cu cheile lor, la gât făcându-și colier,
Ce-atrage-asupra ei a mele chinuri grele,
Înfruntând mereu orice frontalier.

Spiritul de înger mi-l dă prin simplitate
Fiind esențială eternului sublim,
Și-n suflet ea mă ține ca într-o cetate
Căci sufletul Mamei este filotim.

De Emma S. Grădinaru