Regăsirea

Era o dimineață caldă. Mai caldă decât în mod normal, pentru miezul lunii ianuarie. Mânat de un sentiment ciudat, Adnan deschide computerul. Își verifică e-mail-urile. Patru necitite. Cu o seară înainte stătuse până târziu și pliculețul cu mesaje necitite era gol. Oare de la cine o fi? ”For all students…” Da … oferte pentru studenții bursieri pentru a pleca în străinătate într-un schimb de experiență. Mai departe… O colegă i-a trimis un curs. Lipsise mult de la facultate în ultimul timp. Dintr-un student cu note peste 8, ajunsese să se îndoiască în privința promovării anului universitar.

Aruncă o privire fugitivă peste cele câteva zeci de pagini și merse mai departe.

Inima începu să îi bată cu putere. Erau parcă zvâcniri ucigașe. Tâmplele-i pulsau alert de parcă se pregăteau pentru o ultimă reprezentație. Ochii i se împăienjeniseră și citea din ce în ce mai greu. ”Domnule Adnan X, Sunteți invitat de urgență la Spitalul universitar din Y în vederea efectuării operației de transplant de cord. Organul dvs. bolnav va fi înlocuit cu organul unei tinere ce tocmai a suferit un grav accident de circulație. Familia victimei a semnat actele prin care și-a dat acordul pentru preluarea mai multor organe de la corpul tinerei. Mai multe detalii veți afla în momentul prezentării dumneavoastră la spital. Vă așteptăm urgent!”.

Mintea lui Adnan se împrăștie parcă în sute, mii de particule ce căutau o explicație la cele citite. Nu știa dacă să-i pară bine că în sfârșit va beneficia de operația pe care o aștepta de ceva timp. Căzuse pradă depresiei zilele trecute în deznădejdea că zilele sale sunt acum asemeni ultimelor fire din nisipul clepsidrei – sau, să fie trist imaginându-și durerea familiei tinerei.

Se uită la ceas. Se ridică brusc, opri computerul și se apucă să împacheteze întâi câteva lucruri ce aveau să-i fie necesare după operație. Formă un singur număr de telefon: numărul Mariei. Îi silabisi cu greu câteva repere despre următoarea etapă din viața sa. Spera să redevină un om normal ca toți ceilalți de vârsta lui.

Cu greu se abținea să nu calce pedala de accelerație prea tare. Ar fi fost mai bine dacă lua avionul. Dar nu avea rezervare și nici bilet. Și-apoi erau doar 52 de km până la Y.

Doctorul îl aștepta liniștit.

– Hai! Intră… Cum a fost drumul?

– Lung, doctore, lung, mult mai lung ca de obicei.

Doctorul privi pe fereastră.

– S-a închis definitiv o ușă pentru Eliza dar s-a deschis o fereastră pentru tine. O cunoaștem pe fată. Era medic rezident aici, la noi. O fată grozavă! Păcat că nu si-a urmat instinctul. Înainte de a se porni la drum spre Constanța, a avut un vis ciudat. Mama ei, mi-e amică de-altfel, a rugat-o să amâne călătoria. Dar ea a râs… A fost ultimul ei hohot de râs… .

Reveni apoi brusc și-l privi pe Adnan:

– Acum nu mai putem face nimic pentru ea, în schimb tu vei putea să-ți reiei activitatea în parametri normali. Repede! Să se pregătească sala de operație iar tu mergi cu domnul Z pentru a-ți face ultimele investigații. Operația dură opt ore. Două echipe de medici și-au pus mințile, experiența și sufletul cap la cap pentru reușita intervenției. Nu au apărut complicații.

Era duminică dimineață. Adnan luă ziarul și citi știrile de ultimă oră. Rămâsese cu obiceiul acesta de dinaintea operației. Atunci căuta donatori.

Erau de atunci trei luni, timp în care recuperarea sa decursese spectaculos de bine. Începuse chiar să reia cursurile facultății. Era fericit.

Citi pagina de sport. Îl fascina sportul. Făcuse și el sport de performanță, până la aflarea veștii deloc placute. Acum totul părea să reintre în normal.

Dădu pagina. Ochii îi căzură pe imaginea unei fete, medic rezident la o Clinică particulară din țară, tănâră ce fondase în urmă cu două luni o Asociație pentru ajutorarea copiilor cu rezultate foarte bune la învățătură dar care din cauza posibilităților materiale, inexistente de fapt, nu-și permit sa-și continue studiile. Tănâra ajunsese în scurt timp să coopteze și alți tineri medici, avocați, profesori din țară și acum apela la eventuali sponsori, care să contribuie la depășirea impasului fiecăruia. Copiii care beneficiau astfel de burse de studiu încheiau și un contract prin care acceptau să practice meseria pe care și-o alegeau pe viitor, aici, în țară, având din partea Asociației posturi asigurate, printr-un angajament semnat cu Oficiul Forțelor de muncă din teritoriu.

După ce termină de citit articolul, simți o durere profundă în zona inimii. Era o durere neobișnuită. Nu operația era cauza. Era o durere ce-l istovea de-a dreptul, dar care-l și gâtuia de emoție.

Îl sună pe doctor. Cu glasul stins aproape, îl întrebă ce i s-a întâmplat. Doctorul îi spuse că va discuta despre asta mai târziu și se scuză fiind într-o ședință la Ministerul Sănătății.

O sună pe Maria. Nu răspunse. Durerea începuse să se împrăștie în tot corpul. Băigui apoi:

-Ilena … Ilena …

Cine o fi Ilena? Nici el nu înțelegea. Simțea că-și pierde mințile. Privi din nou ziarul. Două lacrimi gemene îi sfâșiară obrazul. Nu înțelegea nici măcar de ce plângea. Închise ochii. Două fete cu părul bălai alergau prin fânul abia cosit. Se priveau pe furiș, se ciupeau și apoi alergau una după alta. Erau vesele ca zorii unei dimineți de mai.

Soarele le mângâia părul lung și creț, căzut ca într-o cascadă furioasă pe umeri de copile firave. Rochițele albe, lungi, ca niște cămăși de in de pe vremea bunicii, le acopereau picioarele până la glezne. Erau ca două ghemotoace aurii.

Adnan se trezi brusc. Inima îi bătea la fel de tare. Îl sună din nou pe doctor.

– Alo! Da! Cine sunteți?

-Sunt … Eliza … Adnan închise speriat telefonul. Cine era Eliza? Nu-și mai cunoștea identitatea.

Luă din nou ziarul. Privi poza tinerei doctorițe. Se îndrăgostea? Dar cine oare se poate îndrăgosti de o imagine? În orice caz nu cineva de vârsta lui și în situația lui.

Citi încă o dată articolul. Găsi numărul ei de telefon, în așteptarea eventualilor sponsori. Sună … .

– Alo! Bună ziua! Ilena Marinescu la telefon. Cu cine am onoarea?

– Sunt El… Adnan X.

– Ah! Adnan? Pauză… Îmi pare bine să te… aud. Cum te simți?

– … Bine. Dar de unde știți de… faptul că aș putea să mă simt bine sau… nu?

– Știi, eu sunt sora Elizei, sora geamănă a Elizei. Fata care a murit în accidentul de mașină… fata cu inima…

Adnan simți că se învârte totul în jurul lui. Imagini nevăzute dar știute, voci, gânduri pe care nu și le asuma, amintiri netrăite…

– Acum înțeleg… șopti el. Acum înțeleg totul. Inima surorii dumneavoastră încă pulsează la auzul vocii dumneavoastră, la vederea chipului dumneavoastră. Ați fost o copilă… cu părul bălai și învolburat ca o cascadă, o copilă veselă, trăită undeva la țară, pe un colț de rai? De fapt… am fost!? Ați fost!? Știu eu?? Dați-mi voie să vă sun peste câteva minute. Trebuie să mă regăsesc, să mă redau mie sau… surorii dumneavoastră.

Spre seară, Adnan și Ilena Marinescu stăteau față în față, cu ochii în lacrimi, fără să-și spună un cuvânt. Parcă se cunoșteau de-o viață. De fapt, dintotdeauna… .

Popescu Liliana


Profesor
Suceava