Îmi e dor de ea. Mereu era acolo când aveam nevoie de cineva. Mereu mă primea cu brațele deschise ascultându-mi până și cele mai adânci povești și mă învelea în brațele-i calde dându-mi curaj să merg înainte. De fiecare dată când plecam de lângă ea, mă saluta zâmbind și cu cât mă depărtam mai mult cu atât îmi era mai dor. An de an mergeam la ea pentru un sfat, innecându-mi poveștile sfârșite acolo unde începuseră.

A fost acolo mereu cel mai confident și răbdător prieten. Niciodată nu m-a dezamăgit. Uneori îmi spunea povești cu pescari și cu sirene și mă făcea să plutesc cât mai departe în abis iar orele se făceau zile și minutele fugeau de parcă nici nu ar fi fost.

Când plângeam ea îmi ștergea lacrimile făcându-le să dispară și îmi înmiresma ploapele cu vânt și scoici. Soarele era acolo, martor tăcut al poveștii noastre de iubire. Era amanta perfectă, iubita care mă îndruma să caut alte trupuri pe care să le devorez în setea mea după fericire. În ea mă simțeam acasă și acasă era ea.

Depărtarea nu a fost niciodată mai grea ca acum, când știu că oricât de mult îmi doresc să ajung acolo, să îi povestesc câte-n lună și în stele…nu voi ajunge, iar ea mă va aștepta cântând tristă altora așa cum face în fiecare an.

Doar veșnica lună e cea care va duce mai departe cântecul meu până la o nouă revedere. Și ea va cânta pentru toți, dar nimeni nu-i va ști cântecul, pentru că nimeni nu îl va asculta. Doar eu disperat fiind de adevăr am stat nopți la rândul ascultându-l, punând-o să mi-l explice, făcându-mă parte a atâtor alte povești și trecut. Și l-am înțeles. Îl port în suflet mereu fugind din om în om iertând și rupând suflete știind că ea va fi mereu acolo adăpostind sufletul meu plin de răni. În vraja ei mereu va găsi câte un călător curios care să rămână fermecat de mireasma verii pe care o împrăștie în vânt. Și el va rămâne, prizonier al unei iluzii pentru o perioadă doar, dar va renaște o dată cu toamna căci părul ei strălucește doar în soare iar căldura ei ține de nopțile scurte ale verii. Dar pentru mine ea e veșnică iar căldura ei îmi încălzește nopțile reci de iarnă și părul meu încă miroase a sare și a nori, a ea.

Sunt doar un om, iar ea e veșnică. Mă mint cu ardoare că sunt singurul care contează pentru că mă simt viu când sunt lângă ea.

Dar oare câți alții sunt ca mine? Oare câți alții se regăsesc în furtună și pentru câți alții ea este refugiul unei iubiri pierdute și speranța unei alteia noi?

Adunăm zi de zi amintiri, povești, persoane și le punem într-un rucsac mult prea greu pe care îl cărăm conștiincioși gândindu-ne că lângă ea, le vom scoate rând pe rând iar greutatea lor va dispărea în vântul plin de nisip care ne va mângâia obrajii plini de lacrimi. A mai trecut un an, și va mai trece încă unul, și încă unul…

Oh…ce dor îmi e de ea. Am atâtea să îi spun. Despre tine, și despre el, și mai ales despre noi. Despre iubiri apuse și reaprinse, despre persoana ce eram acum un an și ceea ce am devenit, despre greșeli, despre cea care m-a ținut de mână atunci și pe care o sărutăm cu patimă uitându-ne la stele, despre mine cel singur și pierdut în amintiri și despre cea a cărei mână îmi încălzește nopțile acum. Vom sorbi încă o data din mireasma fină a dimineții și undeva acolo, ascuns în timp, ea încă mai ine poza noastră, melodia noastră și o brățara de mult pierdută între valurile ei. Și astfel o nouă scoică va spune, cu răbdare, o nouă poveste iar un grăunte mai curajos se va strecura iar în palma mea amintindu-mi că am fost acolo.

E vară, marea mea, e vară… așa cum poate n-a mai fost….