Găseşte floarea de cais !

Eram copil şi-mi amintesc cum fiecare dimineaţă era o bucurie. Era bucuria începutului, cu fiecare zi care se ivea. Căci începea cu chipul zâmbitor al mamei şi cu perspectiva de a ,,mă desfăşura’’  cum doream. Aveam să-mi plimb tălpile desculţe prin ţărâna arzătoare, împreună cu liota de prieteni de joacă. Nimeni şi nimic nu exista care să-mi umbrească sau să îmi împiedice planurile.

Am devenit adolescent şi au început necazurile. Un şuvoi de întrebări cărora nu le găseam răspunsuri. Un noian de griji care nu îmi dădeau pace. Uitasem gustul ţărânii care-mi binecuvântase odinioară tălpile . Aveam, în schimb, visuri, către care aspiram, şi care îmi dădeau impulsul de a merge înainte. Viaţa a devenit o luptă continuă, în care trebuia să-mi găsesc rolul, rostul.

Am îmbătrânit şi nu ştiu dacă rostul l-am găsit, sau dacă nu. Dacă l-am găsit, nu ştiu dacă a fost acela care mi s-a potrivit cel mai bine. Dacă nu am făcut-o, nu ştiu dacă mai este timp şi putere pentru a-l afla. Căci, de fiecare dată când am eşuat, am găsit imboldul pentru a o lua de la capăt. Acesta lipseşte acum. Şi fiecare zi se târăşte, fiecare zi mă târăşte, cu rutina ei, cu veşnicele necazuri,  care nu se mai lasă duse.

Mai trece o primăvară, o vară, şi nici măcar nu mă mai gândesc cum era ţărâna sub tălpile goale. Şi trece o toamnă, o iarnă şi, cu ele, un alt an.

Cine ştie, poate primăvara care a venit va aduce, de această dată, ceva, şi pentru mine. Caut, cu înfrigurare, semne. Ştiu că, printre primele, se află floarea de cais. Ea este prima care înfloreşte, la începutul primăverii.

Privesc coroana caisului din faţa ferestrei. Şi, deşi ştiam că ar fi trebuit să apară, nu văd niciuna. Îmi trec, iar şi iar, privirea printre crengi. Nici de această dată nu zăresc nici măcar una. Cu gândul la speranţa pe care nu o mai am, îmi plec privirea. Alături, documentându-se pentru nu ştiu ce lucrare pe care trebuie să o finalizeze la şcoală, se află fiica mea. ,, Iartă-mă’’,  îi spun. ,,Pentru ce anume ?’’  ,,Pentru nimic…’’, îi răspund. Dar eu ştiu. Şi ea o ştie, desigur… Am fost ignorantă, căci nu am realizat ceea ce era o evidenţă :  floarea de cais este aici, alături de mine. Am găsit-o. Am avut-o mereu, întâi în mine, apoi, şi alături de mine. Este unica mea floare de cais, aceea care îmi aduce şi putere, şi speranţă. Şi care mă ajută să găsesc, mereu, începutul.

Simt iarăsi ţărâna copilăriei, încinsă, sub tălpile goale. Şi , odată cu ea, dorinţa de a alerga spre început.

Găseşte floarea ta de cais. Te va juta să o iei de la capăt, te va ajuta să poţi continua !

De Caleopi Efrem