Simțiri
„Aș vrea să poți știi, dragul meu, că mă gândesc necontenit la tine.
Sunt o floare pieritoare în a ta viețuire; o sămânță apusă în acest sol, înțesat de dezolanță. Mă înalț semeață, într-o reverie inertă din subconștientul tău, și-ți presar ale mele pulberi de cugetări. Eu—lumină, tu—întuneric; fusem un suflet unitar. Un zeu păgân ne-a scindat, iar acum suferința te-nconjoară, te roade…
Lacrimi metamorfozate în albăstrele aduni domol. Și ți-s umerii grei de decepții, și-ți îneci amarul scriind… Pe masa stacojie, m-ai făurit în nopțile târzii, m-ai hrănit cu fericire și m-ai îmbrăcat cu nostalgii. Oh, lumea mea-i un manuscris cangrenat! Un ecou de-al vocii mele reverberează în cămeră, te ridici iar pașii tăi încep să trepideze… Nu mă căuta în realitate, căci născută-n foi sunt.
Semnific o multitudine de paradoxuri, un amalgam de sentimente etice. Ce conotație simbolizează facerea mea? Tu, un Creator meschin, m-ai iubit cu jind, mai ca apoi să mă renegi. Apogeul călătoriei mele în neant va fi atunci când voi pieri. Da, voi pieri… Nu plânge! Păstrează-mă în gând încă vie.”
***
Feodor clipi rapid din pleoapele livide, ce erau atât de apăsătoare pentru el, înainte de a le închide lent, ca o mișcare molatică de vals. Își putea auzi inima cum palpita din ce în ce mai domol, sângele rece împăienjenindu-i trupul . Încet-încet, se lăsă captiv într-o visare lăuntrică, o uitare de sine.
În fața ochilor, un negru al abisului îl purtă pe meleaguri străine. Vru să elibereze un scâncet, dar îi rămase blocat în gâtlej.
În această obscuritate, auzi o șoaptă estompată, într-un ecou nesfârșit… Acea șoaptă, insăși șoapta îngerilor! Apoi, desluși crinolina somptuoasă,cum tivul acesteia săltă la fiecare pas al ei. Pantofiorii albi, ce susțin piciorușele minuscule, provoc melodioase sunete pentru urechile lui Feodor. Deodată, negura se dizolvă; decorul vechii odăi se reface piesă cu piesă. Feodor o privește pe ea, draga lui; era singurul punct luminos din încăpere. Sta încremenită precum o statuie în picioare. Paloarea obrazului e nefirească, ochii mari și negri îl fixează. Gâtul părea și mai lunguț cu părul negricios și bogat prins. Ființa ei e de o frumusețe serafică! Revederea este atât de covârșitoare încât picioarele lui Feodor tremurau febril în timp ce înainta. Brusc, simți cum gheața ce persista în interioul lui se topi, căci fiecare pas spre ea era ca o zi mai aproape spre primăvară.
-Feodor, începu a lăcrima amar ea. Dragule, respiră!
-Te revăd, într-un sfărșit… nu mă alunga iară…, spuse el sacadat.
Încercă să se agațe de ea, ca de o ultimă speranță.
-Fiecare suflare din ai tăi plămâni, este un neprețuit cadou pentru mine!…
Nebulozitatea dispăru fulgerător. La fel și ea.
Feodor deschise din mișcări anemice ochii, privi duiumul de asistente care-i stăteau la căpătâi și care-l îngrijeau turbulente. Simți o tensiune nefirească asupra plămânilor, iar orice suflu îi deveni o sarcină supraomenească. Privi tavanul alb, nemărginit de alb, și-i revăzu chipul de porțelan.
„Unde apus-ai tu, draga mea?”
***
Doctorul Marc, un tânăr roșcat, prieten cu Feodor, stătea pe un scaun de lângă patul muribundului de ceva vreme. Crepusculul pătrundea discontinuu în încăpere, din cauza norilor sporadici, fasciculele de lumină scânteind pe chipul livid al lui Feodor. Din când în când, doctorul îi luă pulsul, oarecum contrariat de starea lui de suferință, care se prelungea de prea mult timp. Feodor respiră greoi, cu sforțări, iar ochii lui bulbucați îl ținteau perpetuu pe Marc, vrând parcă să-i vorbească. Tăcerea, fiind atât de densă, aproape se materializă. Se priviră febril timp de cinci minute, însă acest contact vizual îl ostenise și mai mult pe Feodor. Tuși suferind, scuipând pe cearșafuri, pe hainele lui și pe cele ale doctorului, pete ruginoase. Se ridică de pe scaun, și-l șterse cu mișcări rapide pe obraji și-n jurul gurii. Deodată, Feodor, bâgui înăbușitor:
-Un creion… și foile…
-Te vei obosi, spuse Marc blând.
-Trebuie, trebuie! Nu o pot lăsa acolo, atât de singură… Mă va…, începu să tușească și mai mult din cauza efortului de a vorbi, mă va urî!
-Despre cine spui? întrebă consternat Marc.
-Ea! Ea! puhăi violent Feodor.
Marc îl privi pe Feodor cu o expresie de cumplită îndurare. Oftă îndelungat, dându-i lui Feodor creionul și foile, care se aflau pe o masă, împreună cu alte lucruri de ale lui. Îl ajută să se rezeme de pernă, astfel încăt să poată scrie.
Marc luă din mâini manuscrisul subțirel, de aproximativ cincizeci de pagini. Feodor îi privi țintă, de parcă ar fi fost gata să sară pe el în orice moment dacă ar fi făcut ceva foilor. Marc dădu pagină după pagină, citind cu aviditate. Părea tulburat. Vocea lui se cutremură când îi vorbi lui Feodor:
-Crezi că e…, făcu un pauză scurtă, având un subtil ton ironic, reală?
Feodor aproape își strivi pleoapele în strădania de a nu lăcrima. Chipul i se contorsionă, venele tâmplii ieșeau în evidență pulsând intens, iar buzele erau înțepenite într-o strângere dureroasă. Nădăjdui la clipa când cineva îl va înțelege și i se va destănui din toată inima; ah!, și tocmai el, cea mai intimă legătură a sa, îl persifla! Întrebarea îl zgudui din toate oscioarele lui casante și-i zdrobi amorul-propriu în zeci de crâmpei.
-Găsești că-s nebun! N-nu? suspină Feodor. Răspunde-mi, nenorocitule! țipă în disperare.
-Feodor, prietene drag, nu te neliniști… Uită ce te-am întrebat, am fost nechibzuit. Uite în ce stare deplorabilă ești astăzi. Sufăr la gândul ca va trebui să privesc cum propriul prieten se va stinge aici, în clădirea asta funebră… Hai să ne rugăm, mai ai atât de puțin timp pe această lume; vrei un preot să-ți aduc?
-Nefericitule! Mh, mh, tuși intermitent, lăsă-mă! Lasă-mă singur!
Marc înghiții în sec și plecă precipitat din salon. Zgomotul ușii trântite se perindă prin mintea lui Feodor ca un ecou frapant. Căută înfrigurat creionul prin așternuturi și începu să scrie cu degetele tremurânde. Sudoarea îi curgea șiroaie pe tot trupul său osos.
„Draga mea! Nu pleca stingheră. Aștepta-mă-vei , oare?”
Popa Cătălina-Elena
Elevă
Vaslui