Ĩn fiecare zi,soarele ĩşi infiltreazã privirile indiscrete,cãutând o rãmãşiţã a vechii mele existenţe. O fãrâma  din amintirile mele pãtrunde osmotic prin jaluzele fiinţei mele , ĩnsã am renuntat demult la a le opri.

Sunetele aleatorii aruncate pe claviatura pianului reprezintã singura mea conexiune cu clipele terestre,hrãnindu-mi trãirile precum firele ce ĩncearcã zadarnic sã alimenteze o maşinãrie defectã.

Dar ĩncã exist,ĩncã sunt, ĩncã respir.Am depãşit bariera supravieţuirii,mi-am ĩmpodobit abisul cerebral cu amintiri ce nu s-au petrecut nicicand.

Oraşul capãtã uşor o retinã pufoasã,ce se rãspândeşte violent ,consolându-se cu ideea cã timpul nu se abate din cãlãtoria sa,iar clãdirile vor fi doar ruine schimonosite.Trecãtorii  ascund suferinţe ,nevoi,dorinţe,pasiuni trecãtoare.

Nepãsarea,aceastã frânã salvatoare la care  apelezi oricând trecutul goneşte alarmant,ameninţând sa depãşeasca viitorul,necunoscutul,se instaleazã pretutindeni.E fascinant,nu-i asa?Natura ĩi oferã umanitatii mecanismele necesare ipocriziei.Sunã dur,ĩnsã sã-ţi refuzi starea actualã,zâmbind ĩn ciuda greutãţilor,e ipocrizie.Sã te comporţi ca si cum timpul se opreşte de fiecare datã când le permiţi endorfinelor sã se manifeste sãlbatic ĩn organism ,ranjind in fata durerii,e fantastic.

Si eu m-am ascuns,recunosc.M-am cuibãrit speriatã la sânul uitãrii,umplându-i pocalul cu amintirile mele si am dezvoltat o altã laturã a mea,un portal cãtre un univers pur,simplu,lipsit de grijile cotidiene.

Ipocrizie,renegare,sperantã.Toate acestea reprezintã motorul mentalului uman,o  combinaţie ameţitoare a cãldurii cãrnii si ostilitatea tehnologiei extraterestre.Când psihicul ĩşi intinde ghearele interminabile,acaparând realitatea,atunci intervine fantasticul,iar visele rãmân doar concepte demodate.Perfectiunea masinãriei interne mã frapeaza ori de câte ori recurg la aceasta.

Dar secolul 21 loveste dur. ĩmi ĩnfig unghiile in pereţii universului meu perfect,ĩnsã

curentul actualului mã readuce in apartamentul din Calea Victoriei,mãcinat de timp şi

asurzit de ambuteiajele frecvente bucureştene.Liniştea este sfâşiatã de sunetul obloanelor

pe care le ĩnchid.Azi nu am chef de soare,muzicã sau idile primãvaratice.

E intuneric.Nici un zgomot.Mã afund iarãşi in prãpastia fantasticã a imaginatiei mele,

şi zâmbesc.Nu-mi pasã.Singura trãire ce mã apasã e curiozitatea.Oare pe ce cãi mã va

purta perfidul meu EU interior?

 

de  Luca Ioana