Când îmi vor creşte aripi şi cred că mi se-ntâmplă
Curând, în viaţa asta, mă-nţeapă omoplaţii
Mă voi sui la ceruri să-mi pun o stea pe tâmplă
Ca un miner lămpaşul, se vor zgâi juraţii
Care disecă taine şi-mi vor nega ’nălţarea
Crezând că telescopul atins de miopie
Îi minte ca pe curve şi că aş fi doar zarea
Nimic mai mult, iar zarea e numai o fâşie
De nu ştiu ce, de aer, adică de nimica
În niciun caz de carne ori poate-ar fi vreo vină
Purtată de arhangheli sau dacă nu, pisica
Cu-atâtea vieţi în cârcă adulmecând lumină
N-o să-mi mai fie trenciul de vreun folos, iubita
Nu-mi va putea cuprinde cum se cuvine trupul
Când voi veni cu toamna să scuip pe recuzita
Unui spectacol jalnic pe care-l tot dă zdupul
Pe care-l ştim de „lume”, acea adunătură
De putrede ursite citite în ţărână
Din nefireşti landouri mă vor privi cu ură
Piloţii de planoare, şomeri după furtună
Voi hoinări bezmetic prin veacul căţelandru
Alăturea de păsări, precum un pierde-vară
Iar strâmta galaxie m-o sugruma mai tandru
Decât orice amantă cu mâini gălbui de ceară
Ca-ntr-un tablou de Breugel pământul cât o nucă
Îmi va părea, iar marea o lacrimă scăpată
Din ochiul meu de sticlă umplut cu dor de ducă
Deja mi-au dat tuleie, vă las. Pe altădată !

 

De Mihail Soare