Viaţa este un labirint înecat în abisurile unor drumuri ce nu-şi cunosc sfârşitul şi ale căror capete nu le putem vedea, însă le putem atinge. Le putem atinge prin puterea gândului, dar doar o singură dată, căci apoi, măguliţi fiind de aparenţele succesului ne pierdem printre urmele fiecărui glonţ primit. Iar atunci nu mai rămâne decât să ne avântăm în necunoscut pentru a sfârşi în singurătate.

Din perspectiva fiinţei umane, viaţa este o intâmplare pe cât de dificilă pe atât de instabilă ; o perpetuă încercare la care suntem supuşi dintr-un motiv al primordialităţii necondiţionate, dar căreia îi acceptăm provocarea, urmând regulile jocului. Aceste reguli, deşi nu prevăd însă coexistenţa egalităţii conjugale dintre jucători, preconizează un echilibru al naturii duale, al reciprocitaţii motivelor antagonice.

Fiinţele superioare cad adesea în ispita de a complica lucrurile simple, fără a mai realiza discrepanţa dintre lucrurile cu adevărat dificile şi cele ce doar par dificile. Într-un mod necondiţionat şi totuşi firesc, oamenii nu cred în reuşită si de aceea tind să prevadă  eşecul ; fapt ce-i determină să găsească soluţiile unor probleme ce nu şi-au facut încă apariţia. Astfel, omul devine circumspect în proporţii hiperbolice ; emancipând o energie ce atrage energii de polarităţi simetrice manifestării de gravitoni corespunzători calibrului gândurilor sale. Ca urmare, omul este departe de-a alege calea perfecţiunii, deoarece aceasta îi oferă un trai mult prea diferit, care l-ar abjura din moravurile statorniciei cotidiene şi care l-ar transpune în dimensiunile unui labirint introspectiv superior gândului de acceptare a acestei plenitudini desăvârşite.  Ideea de perfecţiune stimulează însă natura umană să penetreze parametrii unei depravări sociale atât la nivel introspectiv cât şi la nivel de convieţuire, dorinţa de epatare a seducţiilor vieţii fiind o nevoie de întregire a neomului creaţiei divine. Mulţi dintre aceşti primitivi ce se supun în întregime subjugării aparenţelor îşi denaturează trăsăturile umane, conlucrând astfel la dezumanizarea rasei umane, întrucât inteligenţa este un defect, atunci când nu este însoţită de caracter ; devine o armă grea în mâinile unei minţi labile, putând aservi unui scop al calomniei. Un om inteligent, însa fără caracter, fără o raţiune umană este  o armă letală împotriva celor cu o raţiune umanaă.

Într-o aserţiune conclusivă, viaţa este o făclie a iadului, ce luminează poarta raiului, un drum al tuturor, de-a lungul căreia se separă drumurile fiecăruia în porţi deschise sau închise ale tuturor. Constituie o intersecţie de drumuri, la răscruce de idealuri  si ambiţii ale dezvoltării personale ; o provocare de-a ne umaniza sau ne dezumaniza, în contextul propriei decizii de manifestare a energiei persoanale spre parametrii corespunzători. Viaţa este un joc al creaţiei divine, un joc al tuturor, în care unii impun regulile, iar alţii se supun ; un joc în care unii pierd, iar alţii câştigă ; un joc în care luptăm pentru noi şi nu pentru ceilalţi, în care ne iniţiem pentru a ajunge în treptele cele mai de sus ale piramidei sociale, un joc pe de-o parte al tolerării, pe de altă parte al ignoranţei. Este o competiţie în primul rând cu noi înşine, de-a ne impune să iradiem energia cât mai departe în direcţia scontată.

« Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci cand nu ştim unde mergem. »

(Napoleon Bonaparte)

Niciodată nu trebuie să ne oprim din întrebat ‘De ce ?’, dar niciodată nu trebuie să ne aşteptăm să primim mereu un răspuns. Este bine câteodata să ne limitam la prezumtive premise din care să deducem concluzii, a căror veridicitate să nu poată fi afirmată sau infirmată ; este de preferat să ne păstrăm curiozitatea pentru a continua să testăm şi să nu credem decât dupa ce ne vom fi explicat noi înşine acel ‘De ce ?’, menţinând remanenţa cucerniciei în propriile credinţe şi convingeri.

De Ene Carla-Maria