Deșteptarea umbrelor

Lumina ștearsă din încăpere deștepta umbre jucăușe surghiunite pe pereții bibliotecii în care mă aflam. Mâinile grele mișcau paginile unor antice cărți, una după alta, cu palmele înăbușite de arșița sufletului. Gândurile mi se scăldau în ochi, derulând un film nesfârșit dinaintea mea, în care îmi epuizam spiritul invadat de candoarea visului unei lumi împăcate, aflate în pace. Mă simțeam sfârșit de aceste vedenii care speram că se vor înfăptui cândva, dar, fără să cuget prea mult în jurul ideii, continuam să prefac în himere învelișurile acestei lumi, transfigurându-le în ample imagini nestatornice. Acum vedeam, chiar înaintea ochilor mei negri precum cărbunii gata să devină vâlvătaie, o magică panoramă ce curgea din haos spre orânduială.

Am lăsat cartea pe care o citisem pe nerăsuflate, închizând-o cu simțământul împlinirii spirituale. Cartea, grea, veche, cu pagini îngălbenite precum ruginii frunze în miez de toamnă, oftă mulțumită, odihnindu-se acum pe marginea mesei unde, îmbrăcată în tocite coperți, scoarțe de copaci, aștepta  să fie iarăși deschisă. Eu m-am ridicat și, fără de zăbavă, am pășit în visul meu la fel de ușor precum ai trece pe sub o arcada largă; și nu doar eu așteptam acea lume, chiar și dânsa resimțea scurtele-mi absențe.

Acolo, fioroase umbre s-au stârnit, stele au pocnit ca văpăile de-argint, Pământul, jar răscolit, și ape înfuriate, dezlănțuite, se amestecau într-un vălmășag de râuri de foc stinse-n diamantine glaciațiuni. După origini, am urmărit epocile care s-au derulat, când năzuroase, când placide, când pasive, când mustind a razboaie însângerate. În amurgul zilei am văzut încleștarea oamenilor cu dorința întunecată de a vărsa sânge nevinovat. Vedeam și dragostea, și pacea, duioșia simțămintelor leale, bunătatea caldă a sfinților, dar raritatea acestora m-a cutremurat. Ce era mai presus în această lume, când răul domina mințile ticăloase, spiritele păcătoase, oamenii corupți, în propria decadență? Eram scârbit și iată că, abia stăpânindu-mi amărăciunea sufletului, am văzut para Iadului pârjolind pământul și Războaiele cuprinzând întreaga lume, de două ori. Nu mai puteam răbda, goliciunea lăuntrică îmi îmbrăca viziunea mohorâtă. Doream doar să înceteze… Și s-a isprăvit. Apoi, izvorâtă din lumină, o lume nouă s-a ridicat din ape învolburate, scăldată-n vesel răsărit de soare. Câmpia de aur flancată de șiruri de munți, translucizi în depărtările albastre, brodată cu iarbă crudă, cu delicate flori de zăpadă și udată de râulețe șerpuitoare, de cristal, se întindea în toată zarea. Pământul mănos, roditor, născuse lanuri aurii, grâne bogate, iar cerul sufla zefir.

Am înaintat. Îmbrățișarea acelei lumi mi s-a părut cea mai vie reflecție de până atunci. Mă simțisem cuprins de vântul catifelat și cald, ca o atingere diafană de aprilie. Nu voiam să mai plec de acolo. Am întins brațele în lături, am dat capul pe spate, am închis ochii ușor și am tras aer cu nesaț în piept. Paralel, dincolo, puteam intui tăișul pumnalului din buzunarul larg al hainei. Doar o străfulgerare și totul s-ar fi isprăvit, dar ceva m-a oprit, un gând ca o adiere răcoroasă.

-Nu cred că îți dorești cu adevărat să faci asta, spuse cealaltă voce din ființa mea.

-Nu, am murmurat eu, opunându-mă. E tot ce îmi doresc!

-Doar cerceteaza celălalt buzunar.

Am ascultat. Acolo nu erau decât un pix și o hârtie mototolită, nescrisă. În visarea mea, am deschis ochii, surâzând. Dar ceva se prăbușise acolo, lumea aceea își pierdea strălucirea.

-?!

-Abia acum ai băgat de seamă, rosti vocea. Este doar plăsmuirea ta, creația ta. Toți creăm ceva în decursul existenței noastre, chiar și cei mai răi dintre noi… Deșteptarea umbrelor doar astfel poate fi oprită. Când încetăm să mai distrugem, atunci ne putem măsura forțele cu întunecimea, căci Creația este singura care-i poate sta împotrivă. Încearcă. Creează. Scrie. Asta poate nu va salva lumea, dar te va scăpa pe tine.

Acele vorbe mi-au spulberat viziunea, care s-a prăbușit, iar umbrele s-au refugiat speriate în hăurile pământului. Am înșfăcat pumnalul și l-am aruncat cât colo. Viața, creația Domnului dăruită nouă, este cel mai prețios cadou care ni s-a oferit vreodată. Am scos hârtia din buzunar cu iuțeală și am început să scriu și să scriu și să scriu, oriunde apucam. Pe hârtii, pergamente cu cerneală deja așternută peste ele, pe carți, pe masă, pe mâini. După aceea, ostenit, am alergat afară din bibliotecă, în ploaia torențială care măcina pământul însetat. Am început să râd și să mă rotesc prin ploaie, de parcă îi încercam atingerea pentru prima dată. Poate că nu era Raiul, poate că nu era lumea mea de vis, poate că nu se va asemăna nici măcar cu viitoarele mele lucrări, dar asemenea bogăție și frumusețe ce reprezintă viața nu poate fi ratată.

De O. Claudiu