Am vrut să simt că trăiesc

E toamnă, seară şi plouă.
Aşezată pe fotoliul moale, aflat înaintea şemineului, mă uit pierdută la flăcările vivaci de un roşu portocaliu.
Las cartea din mâini şi-mi aşez pătura pe picioare.
Un fior rece îmi traversează corpul de la un capăt la altul. Tremur, şi mă simt ca şi cum aş fi singură în univers.
— Parcă aş avea 300 de ani. Uită-te la mine, fac pietate! Cum am ajuns într-o astfel de situaţie? Unde-am greşit?
Lacrimi grele îmi inundă ochii fără să vreau.
— Hei, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? De ce te plângi? Capul sus!
Mă cert şi încurajez singură.
Nu este tristeţe, dar melancolie. „Astenie de toamnă”, aşa o mai numesc câteodată.

Nu-mi place anotimpul acesta. Culorile ruginii îmi rănesc ochii. Copacii, goliţi de frunze, par nişte monştri gata gata să te înhaţe. Mă strâng în spate.
Văd înaintea ochilor o imagine de când eram copil şi mergeam să-i ajut pe ai miei la munca câmpului.
Căruţa plină cu porumb, calul care trage curajos o povară de 10 ori mai grea decât greutatea lui.
Eu, mică, sar din căruţă şi-ncerc să-l ajut. Simt o duere fizică… ca şi cum aş trăi din nou acelaşi sentiment de durere şi milă infinită faţă de bietul animal.
Ne apropriem de un deal. Încep să respir greu, ştiu exact ce se va întâmpla, şi mă prepar psihologic.
Stăpânul calului ridică mâna dreapta în care se află un bici. Sar imediat din loc şi merg înspre el cu ochii plini de lacrimi:
— Te rog, nu-l lovi. Îl doare.
Se uită la mine urât, tata sare-n apărarea mea.
— Dă-i pace Ioane, e doar un copil. Ce ştie ea?
Şi Ion îi trage bice calului care este istovit de moarte.
Mi se rupe inima şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abţin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge cu mine. Nu mă priveşte, ştie ce simt.
— Copilă, de ce nu înţelegi că pentru asta s-a născut el. Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?
— Da, tată, ştiu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal, are sentimente ca şi noi numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
— Vorbeşti prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roşii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneţi calul să tragă la căruţă. Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
Mă uit la el, simţindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă, respiră greu. La fel şi calul, şi eu şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Aşa e toamna pe drumurile de ţară. Fug repede în casă să văd unde e mama. O găsesc la ţesătoare. A început un nou covor. Este atât de frumos.
Ce opere de artă ies de pe mâna ei! Ce păcat că va avea niciodată aprecierea pe care o merită.
— Mamă, am ajuns. Ce faci? Ţi-a mai fost rău?
— Nu, mamă, nu mi-a fost. Aţi terminat? Unde e tac-tu?
— E afară, termină de golit căruţa. M-au alungat. Au zis că-i încurc.

Sunt fericită că bietul animal va scăpa de povară şi-l vor lăsa să odihnească.
Şi uite un motiv pentru care nu-mi place toamna.

Apoi nu-mi place să privesc frunzele cum cad încet la pământ. Este o moarte, sfârşitul lor. Mă face să mă simt tristă.

Aud cum ploaia-şi înteţeşte picăturile. Ropotul lor este din ce în ce mai puternic.
Am sufletul greu, dar iubesc ploaia. Îmi place să simt picăturile reci pe pielea-mi nudă. Însă ploile de toamnă durează zile şi te saturi la un moment dat.

Mă uit din nou înspre foc.
— Ce vis să ai acest noroc! Şi când te gândeşti că sunt oameni fără un acoperiş deasupra capului.
Nu ştim niciodată să fim recunoscători pentru ce avem. Mereu vrem altceva, şi iară, şi tot aşa.
Mă simt vinovată. Aşez cartea pe măsuţă şi mă ridic scuturându-mă ca un căţel înfrigurat.
Mă uit în jur… pe fereastra goală.
— O să dorm aici în noapte asta, da. Să ascult trosnetul lemnelor ce ard şi ropotul ploii.
Mă duc să aşez focul, punând alte câteva bucăţi de lemn uscat. Iau şi câteva fire de busuioc şi le arunc în foc.
Un miros delicat se împrăştie în toată casa. Aduc fotoliul mai aproape şi-l prepar pentru dormire. Iau pătura de lână, perna din puf de la mama, mă întind ca un animal în culcuş, sting lumânarea şi ascult… .

Dimineaţa mă trezesc devreme. Focul s-a stins demult. Mă uit pe fereastră: ploia a-ncetat însă este cerul e griu.
Mă-mbrac şi merg să fac o plimbare pe malul mării.
E totul pustiu. Oamenii încă mai dorm, iar cei care sunt în picioare se pregătesc să meargă la muncă.
Nu mă priveşte nimeni, parcă sunt invizibilă.
Ajung pe faleza umedă, mă opresc şi privesc imensul. La orizont marea se contopește cu cerul devenind un tot.

Mi-e frig. Mă înconjor cu braţele, încercând să mă încălzesc.
— Ar fi trebuit să mă îmbrac mai bine. Ştiam că va fi frig, şi totuşi n-am făcut-o. Am vrut să simt că trăiesc.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.6/10 (11 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 8 votes)
Am vrut să simt că trăiesc, 6.6 out of 10 based on 11 ratings