Culori

Era pierdut printre cioburi de raţiune şi pene ale viselor, se împiedica în propriile sale gânduri, iar memoria nu-l lăsa să găsească ieşirea din nimicul confuz în care se afla. Voia un răspuns, dar nu mai ştia ce să întrebe. Nu mai ştia dacă ar trebui să întrebe ceva, dacă asta intenţionează, sau a avut doar un impuls de a acere ajutor. Adevărul este că voia un răspuns.Voia să ştie ce să facă cu viaţa lui, cum s-o consume, cum s-o facă să strălucescă şi să n-o risipească. Cum? Cum putea un om să ştie?

El poate privi în jur. Poate, de asemenea, să privească spre propria persoană. Dar dacă acest om nu are pe nimeni şi nimic apropiat în jur, iar spre propria persoană nu poate privi, pentru că nu a învăţat să facă asta? Atunci el face ceea ce a învăţat: merge înainte forţându-se să distrugă visele altora pentru a îndeplini ceea ce în sufletul său nu există. Încearcă, pe cât posibil, să evite orice fiinţă vie. Gravitează în jurul a nimic şi refuză să accepte privirile, vocile, gândurile altor existenţe.

Asta până când un om, unul diferit, îi dezvăluie şi îi acceptă slăbiciunea pentru prima dată. Un om nu se teme de el, pentru prima dată. În ochii acestuia vede bucurie. Nu… vede fericire, vede speranţă, putere, ambiţie şi, mai presus de toate, bunătate. Bunătate albă, pură. Şi de unde? „De unde are acest om atâta bunătate şi speranţă?” Un simplu participant la simpla cursă lipsită de sens a omenirii nu înţelege asemenea lucruri.  E peste puterea unui om ce vrea cu orice preţ premiul cel mare, dar lipsit de valoare, fără să îl vrea. Iar aici, el devine confuz. „De ce? De unde?”

„De ce alerg?”, „Ce e un vis?” îşi spunea el, „Am şi eu unul? Care e?”. Acum, pentru prima dată, se lupta doar cu el însuşi. Ar fi trebuit să distrugă un vis. Ar fi trebuit să spulbere drumurile spre acesta. Ar fi trebuit să creadă că face asta. Ar fi trebuit… dar cel ce nu are nimic, scapă mereu cu  mai mult decât are. Oare de ce nu cu mai puţin, oare de ce mereu cu mai mult? Oare de ce şi cel ce are multe, primeşte ceva în plus la sfârşitul luptei ce ar fi trebuit să-l sece de zâmbete? Dumnezeu e încă bun cu noi – şi va fi mereu.

„Voi întreba acel om.”

L-a căutat. L-a găsit. L-a privit.

-De ce eşti fericit? l-a întrebat.

-Pentru că am un drum pe care să merg.

Şi apoi l-a privit înapoi. A zâmbit. Pentru prima oară, a simţit că cineva îi zâmbise lui. Pentru el.

A intrat într-o altă lume, străină de cea pe care o cunoştea. Acel om cu care a vorbit l-a luat în lumea lui. Iar lumea lui era plină de sentimente şi culori pe care nu le-a mai văzut vreodată. Un singur om, numit „prieten”, i-a deschis sufletul. Acum îşi putea imagina orice. Putea vedea orice. Şi, odată cu vântul, sufletul lui l-a trimis lângă apa ce-i era acum viaţa. L-a trimis cu picioarele pe nisipul care acum erau infinitele lui gânduri. Stelele, speranţa, îi luminau cerul, iar bunătatea acelui om se reflecta în viaţa lui.

Se plimba pe ţărm şi valurile albe îi udau tălpile. Scoicile măcinate pe care călca îl făceau să tremure şi să zâmbească. Deasupra lui, cerul plin de stele atingea adâncurile mării. Luna se oglindea în apă şi o mângâia cu razele ei. Era acum parte a acestei lumi nesfârşite. A început să îşi deseneze drumul. Era fericit.

[Opt7_Microdata_Person_928768366]

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)