Am găsit uşa deschisă. Am intrat în camera ei şi am văzut-o ghemuită în colţul în care fusese cândva un pat improvizat. Stătea de-a dreptul pe podea, cu spatele lipit de perete, cu mâinile încrucişate pe genunchii albi, osoşi, pe care rochia albă nu îi putea acoperi.

 

Ochii de un verde ofilit îi erau umezi. M-am apropiat încet şi m-am aşezat lângă ea. I-am atins cu vârful degetelor părul, dar ea mi-a dat mâna la o parte fără să mă privească măcar, mulţumindu-se să mă simtă doar aproape.

– Spune-mi! Î-am zis, i-am poruncit… am rugat-o. Chiar vreau să ştiu ce ai şi nu-mi spune că nu e nimic, fiindcă nu cred. Şi apoi, nu ştiu de ce nu ai încredere în mine. Nu o să-ţi dau sfaturi sau ceva … ştiu că nu îţi place să ţi se spună ce să faci.

– Lasă-mă, ce-ţi pasă ţie? A rostit cu voce întreruptă, stinsă, apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile,  privindu-mă printre degete.

 

– Maia… nu mai am mult timp, i-am zis. Trebuie să prind ultimul autobuz spre Bucureşti. Nu-ţi cer decât un singur lucru : Fii serioasă, în numele a tot ce e bun! … ştiu că nu am dreptul să îţi cer nimic, ştiu. Dacă vrei să vorbeşti cu cineva, eu sunt aici, dar dacă nu vrei…

– Nu prea cred că am acum dispoziţia necesară să „inventez” tot felul de poveşti. A continuat monoton.

– Înţeleg… Deci vrei să plec.

– Oricum o să pleci… fie că vreau, fie că nu.

 

– Da, dar aş vrea măcar să ştiu ce vrei. Nu ştiu dacă mai pot face ceva, dar îmi pare chiar rău că trebuie să te las în starea asta.

– Să nu-ţi pară.

 

<p>- Vrei să plec, Maia? Am întrebat-o pentru ultima oară iar ea a oftat scurt.

– Mai contează?

 

– Ştii foarte bine … că dacă nu ar conta, nu aş mai fi aici.

<br>- Nu mă simt acum în stare să îți zic, dar dacă vrei să ştii ce am … dacă chiar vrei să aflii… ți-am sris ceva. O scrisoare… Maia a făcut o scurtă pauză şi a înghiţit în sec. O să înţelegi. Dar… promite-mi că nu o s-o deschizi până nu urci în autobuz. Promite-mi…

– Bine, fie. Îţi promit. I-am acceptat în cele din urmă înţelegerea.

 

Maia mi-a zâmbit, apoi mi-a luat mâna şi mi-a pus în ea un plic mic, alb. L-am luat şi m-am îndreptat spre uşă destul de confuz… şi poate puţin îngrijorat. Sigur, nu îmi doream să plec chiar în momentul ăla dar… pentru ce aş mai fi rămas? Pentru ce? Ea era tăcută şi privea în gol, de parcă ar fi fost prinsă într-o altă lume sau într-un vis din care mă încăpăţânam în zadar să o scot.

 

Nu i-am spus „Adio!”. Nu i-am spus nici măcar „La revedere!” sau „Pe curând!”. Nu cred că ar fi avut vreun sens să o mai deranjez cu asta. Am închis uşa pe partea cealaltă şi am coborât un etaj, după care m-am oprit şi am deschis scrisoarea. În acel moment, nu mi-a păsat de promisiunea pe care o făcusem… am citit:

 

„Dragǎ Pavel,

 

<p>Îţi mai amitesti ca într-o zi m-ai întrebat ce e iubirea şi ţi-am spus că e un sentiment ce nu poate fi explicat? M-ai privit uimit şi mi-ai zis că e imposibil, că nu există lucru care să nu poată fi explicat logic. M-am gândit mult la asta de atunci, Pavel. M-am tot gândit…

 

<p>Iubirea este o iluzie, prea frumoasă ca să nu doară. E un sentiment confuz şi chinuitor, uneori egoist (Cere mult şi oferă prea puţin, îţi vrea demnitatea la schimb pe un zâmbet). Vine uşor, pe furiş … te prinde şi te surprinde. Apoi te lăsa … te lasa s-o cauţi (continuu), dar nu te lasă să o găseşti. Şi te rătăceşti … Te pierzi în tine. Te uiţi în vise reci, în culori albe şi în cântece lente de vioară. (vioara absurd ale cărei corzi au fost înlocuite chiar cu cordul tău).

 

<p>Asta e iubirea, dragǎ Pavel. Ştiu, nu are sens. Aş fi vrut să te pot face să o simţi, dar ţie nu-ţi pasă decât de fizica ta cuantică şi de integrarea prin schimbare de variabilă. Mă doare că te las să pleci aşa… dar trebuie să o fac. Vreau să fii fericit. Te iubesc, Pavel. O să rămâi mereu prima mea iubire şi dorinţa mea din urmă”.

 

<p>Am scăpat fără să vreau plicul din mână. M-am grăbit să urc înapoi. Cu o forţǎ pe care nu mi-o bănuiam, am dat la o parte uşa. Apoi, aproape că m-am aruncat pe podea.

<br>- Greşeşti, Maia!

<br>Am rostit foarte neclar, din cauza emoţiilor . Am luat-o în braţe şi nu i-am mai dat drumul, chiar dacă ea s-a împortivit şi m-a rugat să o las.

<br>- Greşeşti, Maia…